O importanță majoră în viața cotidiană și spirituală a oamenilor în Evul Mediu a avut „spațiul sacru”, un concept care pare a „descrie aproape întregul domeniu al religiosului” și otemă care a captat frecvent, în ultimele două decenii, interesul specialiștilor în studiimedievale. Paradigma „spațiului sacru”, inițiată de Mircea Eliade, a fost dezvoltată ulterior de numeroși exegeți, oferindu-se multe fațete ale interpretării, devenind o direcție de cercetare asociată științelor de graniță și științelor complementare și fiind disputată de specialiști din diferite domenii: sociologie, filozofie, teologie, antropologie, arheologie, istorie, istoria artei, arhitectură, această diversitate confirmând complexitatea subiectului. Deseori s-a arătat că oamenii medievali au acordat, începând cu secolul al X-lea, o importanță ridicată „actului de definire atunci când delimitau spațiul” prin acțiunile lor de consacrare a bisericilor și a cimitirelor, prin liturghii sau ceremonii religioase specifice. Astfel, „atât aspectul exterior al unei biserici, cât și locul ei în peisaj contribuiau adesea la distingerea sa de clădirile înconjurătoare și indicau statutul său ca loc sfânt”. Prin construirea impunătoarelor catedrale, a bisericilor cu impresionantele lor programe iconografice și a capelelor dedicate anumitor sfinți, prin conectarea acestor spații sacre prin rute de pelerinaj și procesiuni s-a creat un peisaj religios căruia, pe lângă percepția vizuală, i se adăugau și alte distincții senzoriale precum: sunetul clopotelor, al toacei sau al cântărilor liturgice (care „defineau auditiv sacrul”), mirosul tămâii prin ardere (care „separa divinul de mirosurile lumii”), lumina razelor de soare (care prin modul de iluminare a spațiilor interioare ale bisericii, uneori prin vitralii, aducea omul mai aproape de Dumnezeu, sau ale celei din mediul ortodox, simboliza „ridicarea sufletului din sfera sumbră și mistică mireană spre cer și lumina divină”), or lumina lumânărilor așezate pe altar sau folosite la procesiuni. (din „Introducere”)