Popasul

Nicolae Rădoi e un scriitor cu un statut deja conturat. A luat şi câteva premii fie la Sighetul Marmaţiei, fie la Brădiceni. S-a integrat firesc în cadrul Şcolii de Literatură de la Târgu-Jiu, ilustrându-se triontic ca prozator, ca poet, ca traducător.
Am colindat cu el toată România pe mii de kilometri, am vizitat împreună cele două Sarmisegetuze, Castelul Huniazilor, Deseştii, Orăştie, Deva ş.a.m.d. L-am îmbiat în urmă cu 7-8 ani să scrie literatură (aşa cum o vorbeşte mai întâi şi abia apoi cum o dichiseşte stilistic şi narativ).
Schiţele, povestirile, nuvelele sale sunt mereu pe muchie de cuţit: adică glisând dinspre ironie, uneori maliţioasă, înspre sarcasm, deseori caricaturizând situaţii, personaje, pseudopolitruci cu nume sonore, dar goi pe dinăuntru.
Lansările lui de carte – am constatat personal – pot provoca „scandal”, pot deveni „inoportune” din cauza îndrăznelii sale analitice de caractere, de atitudini, de nonmesaje de complezenţă; căci Nicolae Rădoi răzuie realitatea de răutăţi, de impurităţi, de injustiţii, de deraieri imorale etc. În aceste savuroase intervenţii interstiţiale, acest acutizat mesager ale lumii critice amendează, fără să clipească idiotismul planetar ori slugărcinia „naţională la tot felul de înalte porţi”.
Survolându-şi, icaric, oralitatea, acest „neliniştit” şi „iconodul” Nicolae Rădoi redescoperă pe cont propriu rădăcinile, orizontul cultural-semiotic, idiosincraziile cu un curaj aresic; şi prin urmare îşi dă drumul aripilor fanteziei (precum în „Popasul”, „Moşul”, „Pustnicul” ş.c.l.) ca să reimagineze contexte arhitextuale, străbătute cu o acuitate stringentă. Astfel se poate înfăţişa publicului cititor – pe care, pare-se, şi l-a format cu o cerbicie frontal-parodistică ori dimpotrivă fantastic-autoconsistentă, vibrând diapazonic la orice semnal venit din eter „pe unde scurte”, precum, de pildă, la Monica Lovinescu ori la Virgil Ierunca.
Astfel, în biblioteca-mi ionaionică şi-au aflat locul secret şi cărţile sale cu titluri simbolice: Scrâncioburi (2021), Clepsidra (2023), Cenuşa zilei (2023), Popasul (2024); şi le vor urma, cu aplomb, Fantascienza/ Pustnicul (2024), cumva într-o paradigmă cu Mircea Eliade, Ionel Buşe, Aurel Antonie, Silviu Doinaş Popescu, Ion Popescu-Brădiceni, Cristian George-Brebenel, Nichita Danilov, Aurel Ştefanachi, Lazăr Popescu ş.a.
Tehnicile sunt de aceeaşi descendenţă fie caragialiagă, fie eugenionesciană. Autorul ştie să inventeze titluri sugestive, vitriolante, aşteptându-l pe Godot ori dezvoltând o artă a întrebărilor cărora să le dea reiterativ răspunsuri fie ele şi mordante, şfichiuitoare, a fuduliei, prostiei, mediocraţiei, bicisniciei. Prima din tehnici e bucla, a doua mesajul scurtcircuitat, a treia e bucuria jocului crispat ori dimpotrivă exploatând cu inteligenţă teme „obscure”, cioraniene ori chiar beckettiene.
Emisia ficţională e reductivă la absurd, la nimicul volatil, la punctificări existenţiale mereu în criză, la alegoria acidă, caustică, necesară curăţării societăţii de nedreptăţi, de discrepanţe groteşti, ca toate acestea să fie abordate cu creativitate, cu nonşalanţă, cu un hâtru umor fie metafizic fie gâlgâitor.
Nicolae Rădoi şi-a luat un avânt considerabil, confirmă încrederea ce i-am acordat-o şi se manifestă ca atare într-o normală evoluţie de scriitor al unei Românii decadente, dacă nu deja eşuate.