Prezenta lucrare, dedicată participării artileriei române la Războiul de Independență din 1877-1878, a apărut din dorința de a nu lăsa să se stingă uriașul ecou afectiv produs în sufletul neamului românesc în urmă cu mai bine de un secol și jumătate de memorabilele salve ale tunurilor armatei române, trase pentru obținerea Neatârnării, și a nu lăsa să se așeze colbul uitării peste eroicele fapte de arme ale tunarilor. Am apreciat că este imperios necesar acest demers editorial pentru ca reverberațiile afective ale tragerilor tunurilor ce au vestit și consfințit mai apoi, pe câmpul de luptă, Neatârnarea să fie receptate în continuare, așa cum se cuvine, la înalte cote emoționale de către noile generații, mai puțin racordate cognitiv și afectiv la istorie. Locul de cinste ocupat de artilerie în sufletul celor cu trăire românească autentică se datorează într-o bună măsură faptului că aceasta a fost prima armă ce a desfășurat acțiuni de luptă efective pentru dobândirea Independenței de stat. Duelurile de foc purtate peste Dunăre cu artileria otomană, înainte de proclamarea, la 9/21 mai 1877, a Independenței de stat, i-au consacrat în mod onorabil și măgulitor pe artileriști în istoria neamului ca „vestitorii Independenței”. Și-au dobândit respectul națiunii nu numai pentru că au fost vestitorii acesteia, nu numai pentru că asurzitoarele bubuituri ale tragerilor tunurilor lor de la Calafat s-au constituit în „muzica” ce i-a plăcut la modul sublim domnitorului Carol I și au dat tonul vitejiei în luptele de la sud de Dunăre, ci și pentru că ei – tunarii – s-au numărat printre eroii artizani ai consfințirii Independenței pe câmpurile de luptă. (Adrian Stroea)