Şi mai era şi oboseala, desigur, şi lehamitea care îl urmărea de atâţia ani. Şi încă ceva: când ar fi început să umble prin tot ce rămăsese de la ei, ar fi ieşit la iveală atâtea lucruri, încât s-ar fi simţit copleşit. Nu ar fi ştiut ce să facă cu ele. Cumva, situaţia de acum îi convenea. Oricum nu avea sentimentul că e cu adevărat casa lui. Era un loc de refugiu, dar faţă de ce anume, de fapt? Interiorul însuşi îl simţea primejduit. Pe de o parte, îi oferea o anumită linişte, dar care înceta la căderea întunericului.