În urmă cu câțiva ani, m-am întrebat: ce este fericirea?

Să vezi lumină pe chipul celui pe care îl iubești, chiar dacă prețul este să o pierzi pe a ta. Un preț corect, mi-ar fi spus inima la vremea respectivă, însă rațiunea a ținut să o contrazică. Să ai sufletul plin când mâinile-ți sunt goale, aceasta este fericirea ta. Inima ta le-a așezat în ordine inversă – iar aceea este fericirea celui pe care l-ai iubit.

De partea cui era dreptatea? mi-era atât de teamă că cineva mi-ar putea confirma într-o zi răspunsul.

Sufletul meu a rătăcit mult timp prin ținutul întunericului, iar eu nu îndrăzneam să privesc dincolo de acele ziduri îndoliate în spatele cărora îmi duceam, cu resemnare, existența. Psyche a apărut în viața mea ca o fericită întâmplare și a plecat precum o lecție pe care niciodată nu o voi putea uita. El m-a învățat să fac primii pași către redobândirea valorii pe care o pierdusem, să văd frumosul acolo unde ochii mei vedeau numai ruine și, mai presus de toate, m-a învățat cum arată prețuirea. Că un gest, oricât de mărunt, înseamnă mai mult decât o mie de cuvinte deșarte, așa cum de pildă, erau cele rostite de Eros. Dacă Eros n-ar fi existat, nu aș fi învățat ce înseamnă să iubești. Dar dacă Psyche n-ar fi fost, eu n-aș mai fi știut cum e să fii iubit, la rându-ți. Și, încă, dacă lupta dintre Instinct și Rațiune nu ar fi fost atât de puternică, nici Thelisi nu ar fi devenit vreodată astfel. Am ales să merg la brațul lui Eros, însă distanța fizică nu l-a putut scoate pe Psyche din sufletul meu. Amândoi au văzut realități diferite, însă nici unul, nici celălalt nu au știut vreodată câtă durere și câte lacrimi se aflau în spatele aparentei mele neclintiri.

Am vândut povestea noastră și mi-am cumpărat, în schimb, șansa de a-l uita pe cel care-mi ocupase toate gândurile, căci aceia care nu știu să iubească, trebuie, negreșit, să plece mai departe.

Însă, în urma și înaintea mea, totul era deja năruit. Eu am ales să plec, iar Psyche să aștearnă între noi tăcere. El a ales să uite, eu am ales să sufăr.
,,De plâns obosești și-ți trece, durerea mea nu-mi va trece niciodată” (S.Kierkegaard)