La intrebarea ce pusesem in cursul daca poezia este utila, poetul raspunsese cu tremur in glas:

- In ciuda tristetii ce ma mistuie, sunt un mare optimist. Cred si afirm cu tarie ca nici cantecul, nici floarea, nici iubirea nu pot fi inlocuite cu altceva. Ele sunt legate de noi, alcatuind insusi miezul existentei noastre spirituale. In secolul razboaielor apocaliptice si al vociferarilor semidocte, catifeaua versului, lacrimile unui copil nu sunt bagate in seama, ceea ce nu inseamna insa ca ele nu exista. Nimeni nu este ferit de binefacerile iubirii, de adierile primaverii, de suflul larg al sentimentelor. Fara iubire nu exista nimic, e ceva identic cu diamantul ascuns intr-un sertar de ochii nestiutori, ca sa nu poata fi vazut, dar care exista si imprastie lumina lui mare in lumea aceea mica, unde i-a fost sortit sa traiasca. Eu cred in necesitatea poeziei si sunt sigur ca o renastere a ei este actuala.

Mieluselul cu blanita de matase si cu ceata blanda a prostiei in priviri ramane miel, chiar daca il plimbi in automobil si il intoxici cu auditii radiofonice. Omul inlantuit de veacul douazeci, mecanizat, terorizat si fanatizat, ramane in fond tot om. Sufletul lui cere poezie, asa cum plamanii vor aer, iar ochiul, lumina. Poetii sa ramana, asadar, poeti, nimic mai mult. Altarul ce i-a legat de suferinta omeneasca nu poate fi parasit, ar fi cea mai monstruoasa dintre dezertari.

Politicienii burghezi afirma, ca si poetii ca doresc o lume mai buna. Atata doar ca in timp ce drumul lor trece peste vaiete si cadavre, fara sa fim siguri ca va duce vreodata la tinta, lira noastra plapanda aspira la construirea unei lumi mai bune, cu oameni adevarati intr-insa.