Omniprezenta Securitate, singura instituţie „competentă” în a-i împărţi pe români în „buni” şi „răi”, de care s-a temut atât de mult poporul român, ori care a făcut la un moment dat să se „zguduie” chiar NATO, a devenit în ultimii ani ai regimului comunist un monstru cu picioare de lut care, la cea mai serioasă confruntare s-a prăbuşit, dar a reuşit să-şi conserve structurile de bază şi forţele sub aripa ocrotitoare a Ministerului Apărării Naţionale.

Duplicitatea a fost spiritul predominant în care şi-au desfăşurat activitatea majoritatea ofiţerilor acestei instituţii, cel puţin în ultimii ani ai regimului comunist. Duplicitatea se regăsea nu numai în activitatea profesională, ci în tot ceea ce se gândea şi se realiza în familie, în cercuri de prieteni, în discuţii şi chiar în gestica ofiţerului de securitate ca „simplu cetăţean”.(…) Deși, pentru meseria de spion sau contraspion, duplicitatea are rațiunilr ei. Securtatea, acea instituție care trebuia să apere țara, statul socialist și națiunea română a fost în realitate un izvor de trădări, dezertări și duplicități cu consecințe dintre cele mai grave asupra poporului român. Un popor parcă părăsit de toți și ajuns la cheremul unor politruci flămânzi, trădători și nevolnici.