Autorul acestei reconstituiri biografice l-a cunoscut pe Grigoraş Dinicu, care i-a cântat la radio şi în activitatea sa de local câteva din compoziţiile proprii.

Acest lucru l-a apropiat de marele violonist şi lăutar, cu care a avut, între anii 1935 şi 1943, mai multe convorbiri despre subiecte de artă şi aspecte ale lăutăriei moderne, reţinute şi folosite, în parte, în povestea vieţii lui.

A fost aleasă forma povestirii, şi nu aceea a monografiei muzicografice, pentru evocarea împrejurărilor de viaţă şi a artei lui Grigoraş Dinicu, ultimul dintre marii lăutari români de tip vechi, în acelaşi timp însă şi precursorul muzicanţilor-lăutari de concepţie mai evoluată, instruiţi şi deveniţi muzicieni culţi, care fac legătura între două epoci şi două mentalităţi, indicând prin pilda activităţii lor căile de urmat, în lumea de azi, de către membrii unei bresle cu străvechi şi profunde rădăcini în cultura artistică naţională. Pentru o cât mai mare autenticitate, autorul a interogat, timp de câţiva ani, numeroşi muzicieni sau numai melomani, care l-au auzit pe Grigoraş Dinicu cântând şi au colaborat cu el, uneori, fiind astfel în măsură să dea relaţii preţioase, deşi unele dintre ele contradictorii, despre viaţa, opiniile, manifestările şi arta lui. Cu toate contradicţiile, privind îndeosebi datele calendaristice, toţi au fost unanimi în admiraţia lor fără limită faţă de arta marelui vrăjitor al strunelor şi faţă de felul cum el a stat mereu în serviciul muzicii, al bunului gust artistic, al difuzării cântecului şi jocului popular.

George Sbârcea