Omul ca o imbratisare

Primul contact cu poezia lui Alin Radu este plin de uimire. Uimirea de a găsi astăzi, când experimentele de tot felul reprezintă cuvântul de ordine în peisajul liricii contemporane, revenirea la forme de exprimare ce păreau de mult uitate. Și asta pentru că nu mulți autori mai folosesc acum ceea ce, cu ani în urmă, erau „norme” fără de care o poezie nu era poezie: rima și ritmul. Alin Radu o face cu naturalețe, fără demonstrații gratuite de virtuozitate tehnică, dar reușind deseori aceasta cu un firesc frapant al frazării, în care rima se împletește cu o limbă uneori aproape arhaică, fără a lăsa la voia întâmplării nici ritmul, subsumat și el unui romantism a cărui esență este iubirea în toate manifestările sale. Căci Alin Radu, asemeni trubadurilor medievali, este un etern îndrăgostit care caută și întâlnește dragostea atât în oameni, cât și în divinitate, fie că o trăiește alături de/sau prin femeia iubită, pentru ca apoi să o redescopere, sublimată și încărcată de o nouă emoție, în afecțiunea paternă, fie că o găsește în stratul ideatic al contactului cu demiurgul tuturor celor care viețuiesc în această lume. Iar toate aceste forme ale iubirii, ce pot avea valențe erotice, dionisiace, platonice sau pur spirituale, se manifestă în poezia sa și independent, dar și împreună, până la o surprinzătoare contopire, alcătuind, fără patetism, un ansamblu de o sensibilitate aparte. (VIOREL DĂDULESCU)

Cred cu tărie în poezia cu mesaj, a faptelor concrete, și în asumarea sa ca alternativă ontologică, în care cuvintele și emoțiile se asamblează pe muzică și ritm. O poezie este, mai degrabă, o specie superioară, care te alege în funcție de cât ești de pregătit pentru a o întâlni. Intră efectiv în ADN-ul cititorului și poate fi transmisă natural din generație în generație. O poezie este o lume întreagă, care își are propriul ecosistem, se naște prin scris, trăiește prin cel ce se lasă impregnat de ea, dar, paradoxal, nu moare niciodată. (ALIN RADU)