Pelerinul

Două povești se întretaie în Pelerinul: una reface pribegia biblică a lui Avraam în căutarea Pământului Făgăduinței, alta redă confesiunea ambiguă a unui om aflat în căutarea mântuirii. E loc destul însă ca, dincolo de rafinamentul stilistic, romanul să vorbească – deloc ipocrit – despre iubire și sex, credință și minciună, dragoste de semeni și dispreț cinic, îndoială de sine și speranță disperată… Walther A. Prager a scris un fel de bildungsroman al senectuții, în care idealuri erudite și experiențe promiscue coexistă absolut natural. Ca în magma vieții.

Claudiu Groza

Pelerinul lui Walther A. Prager este una dintre acele cărți rare și fragile, de care mă apropii cu emoție și tandrețe. Scris impecabil, cu acribie, cu fiecare cuvânt parcă ales cu mâna și șlefuit îndelung pentru a se potrivi perfect în ansamblu, textul dă senzația de bijuterie. Autorul este în mod evident un estet, dintre cei tot mai rari, și chiar dacă imprimă cărții o anumită doză de exotism, nu este deloc anacronic. Cele două povești care se desfășoară în paralel sunt intense, palpită aproape, sunt dense, dureroase, înspăimântătoare pe alocuri, dar cu o grămadă de miez. Prager reușește în Pelerinul să surprindă natura umană în ipostaza ei cea mai nefardată, cea mai aproape de autentic. Este o imagine frumoasă? Rămâne speranță? Rămâne să descoperiți.

Cosmin Perța