Vedenia

Nevasta-sa, tot asa de dezvelita, cu camasa sfasiata, aproape goala, privea atat de ingrozita spre fereastra, ca ochii ii pareau doua gauri de harca; de buna seama il vazuse.
Si-alaturi, intr-o rana, cu fata spre ea, un barbat spatos, enorm, pe care nu-i fu greu sa-l ghiceasca. Anton, hidos in umbra tot mai deplina dinauntru, dormea adanc si horcaiturile lui lugubre se intelegeau din convulsiunile largi si incete ale pieptului.
Domnul capitan ii privea nauc; in uimirea lui, buzele ii ramasesera dezlipite si dintii ranjeau fioros in noapte; era cu mult mai straniu decat voise sa para. Lampa, care acum raspandea fasii bizare de lumina prin despartiturile masinii, mai licari o data, ca si cand ar fi zambit vazand mutra celui inselat, apoi se stinse coperind cu valuri de negura nelegiuirea dinauntru.
Domnul Naicu n-a sarit din locul unde era; mai degraba a cazut. Acum se luminase deplin.
Furia il napadi deodata ca un torent brusc. Sa-l insele c-o ordonanta? Nemaiauzit! Si primul gand ii fu la revolver...