Femeia de ciocolata

Ei ţin ochii plecaţi şi nu îndrăznesc să-i ridice la dânsul. Negrişor îşi ia rămas bun de la ea, odihnindu-şi puţin privirile, înainte de plecare în negura definitivă, în nuanţa închisă a pielei catifelate. Ce izvor de noapte, în pielea asta, care desigur radiază amurgul începător ce-i înconjoară, radiază noaptea ce va să vie, radiază noaptea eternă în care va intra el, nesăturatul...
O sărută în gând pe ploapele lăsate şi pe punctul acela de zbucium din gât. Se mai opreşte puţin şi asupra lui Modreanu. El stă cu ochii încă plecaţi, ca un vinovat. Îi vine să-l mângâie şi să-l îmbărbăteze. Se poate găsi vreo vină copilului care vrea să mănânce singur dulciul preferat?

Gib I. Mihăescu, Femeia de ciocolată