Necunoscându-și propria poveste, Justine, în vârstă de 21 de ani, este fascinată de povestea lui Hélène, o rezidentă de aproape o sută de ani a azilului de bătrâni unde lucrează ca infirmieră medicală. Viața ei este un roman: întâlnirea cu Lucien în 1933, dragostea lor, războiul, evreul Simon ascuns în pivniță, trădarea, Gestapo-ul, deportarea... Treptat, Justine îi smulge bătrânei secrete grele și ajunge să le confrunte pe cele ale propriei familii.

Deopotrivă amuzant și melancolic, Duminicile iubirilor pierdute este un roman al trecutului, al prezentului și al iubirilor nerecunoscute.

„Un roman frumos despre amintiri și moșteniri, evidențiat de o scriitură sensibilă.“ L’Express

„O eroină originală și simpatică, un univers surprinzător, o povestitoare foarte talentată.“ Elle

„Mă numesc Justine Neige. Am douăzeci și unu de ani. De trei ani lucrez la căminul de bătrâni La Hortensii. Sunt infirmieră. De obicei, căminele de bătrâni poartă nume de copaci, precum La Tei sau La Castani. Dar al meu a fost construit pe niște tufe de hortensii. Așa că nimeni nu a mai căutat nume de arbori, chiar dacă întreaga clădire se află la marginea pădurii.

Două lucruri îmi plac în viață: muzica și oamenii de vârsta a treia. Sâmbăta, cam o dată la trei săptămâni, dansez la clubul Paradis, aflat la treizeci de kilometri de Hortensii. Clubul este un fel de cub din beton armat plantat în mijlocul unei câmpii, cu o parcare improvizată unde fac câteodată schimb de săruturi franțuzești cu băieții, pe la ora cinci dimineața.

Îi iubesc, desigur, și pe fratele meu Jules (de fapt, este vărul meu), și pe bunicii din partea tatălui meu decedat. Jules este singurul tânăr din casa unde mi-am petrecut copilăria. Am crescut cu persoane de vârsta a treia prin preajmă.