Când am sosit după un drum de un ceas, cu mașina încărcată la refuz, pentru ultima oară, cu mobile, lăzi și obiecte, casa de la țară mi s-a părut răcoroasă, în ciuda soarelui aproape estival.

Da, apartamentul tău, apartamentul nostru e gol acum. Adineauri, în sufrageria pătrunsă în toate cotloanele ei de soare, amintirea lui tata mai voia să-mi spună un cuvânt: un sfat, o încurajare.

N-au mai rămas decât cutiile de carton, îngrămădite în portbagaj, ultimele. Pentru acest drum ultim, am scos la rând aceste lucruri care nu se pot arunca imediat, dar pe care nu le putem lua la noi. Le depun acum în încăperea care v-a fost odinioară dormitorul și mai este, grație unui anumit parfum, imediat lângă salon și din care am făcut un birou ce dă spre lanuri, după moartea lui tata, acum trei ani. Cărți, atâtea cărți: romane, cărți de artă și arhitectură și cărțile rusești. Tablouri de la unchiul Horațiu: portrete de familie, conace în parcuri imense, peisaje cu lacuri în lumina lunii.”