„Recitind poemele lui Nichita Stănescu în vederea alcătuirii acestei antologii şi recitind şi în semnările sale despre iubire, intimitate, pasiune, femeie, senzualitate,suferinţă – adică despre ceea ce poate avea legătură cu poezia de dragoste – am constatat că el nu desparte cugetarea de trăirea erotică şi nu vrea să-şi definească în chip expres un concept erotic unitar. Are câteva idei, dar ideile se schimbă relativ repede. În plus, se mai şi contrazic. Poetul are, de pildă, o proastă părere despre discreţie şi zice că „nu există nimic trivial în confesiune“. Dacă-i citeşti poemele, observi însă fără dificultate că ele evită sistematic cruzimile intimităţii, sunt mai degrabă pline de pudoare şi, în rarele momente în care senzualitatea este exprimată în chip mai direct, limbajul rămâne dominat de inocente ambiguităţi. Un romantic, un poet erotic spiritualist, o iubire în care „anghelitatea“ se combină cu demonismul, cum zice G. Călinescu că se petrece la Eminescu? Nichita Stănescu are, cu adevărat, în poezia sa sentimentală elemente de idilism angelic (să-i spunem astfel), mai ales în poezia de tinereţe, are şi o evidentă înclinaţie pentru jocul erotic şi nu evită să facă în versurile dedicate iubirii speculaii despre marile teme existenţiale. Consideră, de pildă, că fără femeie şi fără poezie omul „nu s-ar putea distinge de neant“ şi că el, poetul, are o mare admiraţie pentru femei pentru că ele „au ştiut intui finalitatea”