Zbor de dragoste tarzie

POEME LA CUMPĂNA CERULUI CU ŢĂRÂNA

„ Zbor de dragoste târzie” – un titlu edificator – reprezentând aspiraţia omului spre Înalt, aspiraţie care, numai prin Dragoste se poate înfăptui. Subtitlul: Scrisori înflorite aduce şi el o adiere de parfum discret şi vivificator, deşi nu este în sintonie cu dragostea târzie, ori, poate, tocmai în credinţa că dragostea poate înflori la orice vârstă.

Se pare că zbuciumul lăuntric din volumele anterioare ale Olgăi Alexandra Diaconu: Ochiul de veghe, Dreptul la nemurire, Lumina de pe Munte, Năstrapa nevăzută) s-a domolit şi, în fine, Liniştea a pus stăpânire pe suflet. Şi în titlurile volumelor de mai sus răzbate aspiraţia către sublimitatea divină, care se produce pe Treptele Luminii Taborice, până la cufundarea în alb, învăluirea în „năstrapa nevăzută”.

Poeta nu-şi mai revendică victoria în lupta cu Timpul, cu vremelnicia, cu nemurirea, nici măcar cu inerţia, ci lasă apele calme ale Luminii să o invadeze blând şi definitiv. Această scufundare în alb e benefică, e stenică, e mântuitoare.

Predomină, în această nouă selecţie, Pacea şi Înţelepciunea dobândite şi izvorâte din credinţă. Aspiraţia către Lumină: „Un văl tandru de lumină/ Mă-nfăşoară şi mă-nchină” – („Năstrapa nevăzută”) – o conduce pe autoare la înălţimea Crucii de unde poate contempla viaţa lumii, spectacolul terestru, dar şi pe cel înconjurător, al înălţimilor la care speră să ajungă.

Poeta îşi gradează emoţiile iar însuşirea condiţiei sale de creatură din poemul ce deschide ciclul, „Sunt Eva şi mănânc un măr” ne conduce cu gândul la primele pagini din Geneză, la rostul omului creat care, fără iubire nu poate fi întreg. Doar dragostea îl întregeşte şi-l edifică.

Trebuie spus de la bun început, că Olga Alexandra Diaconu manifestă mare dexteritate în alcătuirea versului liber. Nu însă şi în cel clasic, unde există unele ezitări prozodice, ruperi de ritm şi de măsură care nu impietează, cu toate acestea, mesajul poetic.

„Sunt doar deschidere/şi-o lumină tresaltă în mine/semn pentru drum” – afirmă poeta în poemul „Azi, un strigăt neauzit”. Şi continuă:

„Am sufletul transparent/ de iubire/ şi păsările se rotesc/ atât de sus, /parc-ar scrie cu aripile/gând înflorit spre tine dus// Simt un avânt de sevă/ în mine,/ devin copac,/nici rădăcina nu se mai ţine –/ vreau să m-apleci/ peste margine/ şi-n noaptea asta,/ chiar fără tine,/tot am să ard.” („Azi, un strigăt neauzit”).

Renaşterea ciclică a naturii înseamnă pentru poetă şi o renaştere spirituală şi, odată cu înflorirea caisului, se produce şi reînflorirea speranţei şi a iubirii în suflet:

„şi-acuma simt un zvâcnet/ ancestral/ de parc-aş fi pătrunsă de iubire// Sunt creangă înflorită/ în ascuns/ şi mâna în neştire/ îţi mângâie/ conturul străveziu / şi luminat” („Azi am văzut primul pom înflorit”).