Rabinul din Bacharach, pe care îl înfățișăm în primă traducere românească, e singura proză epică a lui Heine. Ea a rămas în fragment, iar scurtul capitol Rabinul din Bacharach final e o reconstituire din memorie a lui Heine, mulți ani după ce fusese scris, căci manuscrisul original a căzut pradă flăcărilor, pe vremea marelui foc din Düsseldorf care a mistuit și casa părintească a poetului. Heine se străduiește aici să redea viața chinuită a Evreilor din Germania superstițioasă și crudă a Veacului de mijloc. Îndeosebi, e pusă într-o groaznică lumină legenda omorului ritual, care abia pe vremea lui Heine începuse să piară.