Undeva, am găsit vorbele lui I.D. Sârbu, olteanul genial, destul de umbrit şi destul de uitat: Ca să nu mori fără urmă, trebuie să-ţi povesteşti, mereu şi mereu, naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot ... Am scris aceste cuvinte ca motto pe un caiet cu file albe şi am început să imaginez atunci povestea căpcăunului care ne înghiţea toate amintirile, toate gândurile, toate iubirile şi durerile, toate neputinţele şi care, ca în basm, are nevoie de această hrană pentru a ne trece pe lumea de dincolo, a neuitării.