Poezia Ramonei Băluțescu stă sub semnul urgenței. Versurile sunt precipitate, abrupte, de-o directețe adeseori sfidătoare. Ceva din spiritul jurnalistului de investigație se decantează în fine otrăvuri metaforice. Poezia ei nu vizează, în primă instanță, comunicarea și sugestia. Ea ține să depună mărturie, năzuind să devină manifest: e o poezie care-și propune să te ia prizonier. Lirismul contondent al versurilor e consecința unui panteism asumat în mod radical, prin distrugerea ierarhiilor artificiale create de pretenția omului de a se plasa în centrul universului. Harta mentală a suferinței e străbătută de poetă într-un murmur de melancolie și patos. Cuvintele stau într-un echilibru precar, alcătuind un arhipelag de vise și aspirații contrariate, urme plăpânde ale unui sfârșit care s-a produs deja.

Mircea Mihăieş