Inelul cartilor

Simona-Grazia Dima practică o critică pe care cel mai potrivit am putea-o numi „iniţiatică“, dacă ţinem cont de faptul că autoarea este şi o foarte bună poetă, ceea ce face ca momentele sale critice să devină teste de autoreflexivitate esenţializantă.

Marele dar al Simonei-Grazia Dima acesta este: de a coborî spre ingenuitate când scrie despre autori, pentru a-i credita cu ceea ce au ei cel mai bun, şi anume: „autenticitatea“ experienţei proprii, filigranul fin al vocaţiei. Am putea chiar spune, fără teama de a greşi, că exegeta este criticul ideal pe care şi-l doreşte cineva: un om de dialog esenţializat, generos, pentru care fiecare carte este o experienţă existenţială unică, ale cărei sensuri se cer aduse la suprafaţă, relevate.

Peste toate aceste subtilităţi de om avizat se aşterne candoarea proprie a Simonei-Grazia Dima, derivată dintr-un anacronism sublim: acela de a crede că literatura – sora mai cenuşie a Spiritului – va mântui lumea. Simona-Grazia Dima are, însă, şi aici dreptate, în felul ei propriu, de conştiinţă pentru care colegul „de breaslă“ e în primul rând un prieten: pentru un critic generos, cea mai frumoasă dintre iluzii este tocmai scriitorul despre care se întâmplă să scrie. (Ştefan Borbély)