Practicând anamneza, Simona-Grazia Dima ne aduce la cunoştinţă căarhetipul d-sale e arderea, confruntată cu îngheţul lumii în care s-a văzut plantată… Fiică a focului originar, poeta se simte datoare a reaminti mereu combustia a cărei nostalgie o poartă… Drumul acestei lirici complexe, plină de pliuri şi meandre, nu e de la concret la abstract, ci invers. Tulburător, aşadar, şi ca urmare a răsturnării a ceea ce a practicat conştiinţa omenească… Simona-Grazia Dima e o impunătoare poetă singulară, de-o energie asumată precum o flacără rece.
Gheorghe Grigurcu

Îmi imaginez poezia Simonei-Grazia Dima ca pe o clepsidră uriaşă unind cerul şi pământul şi prin al cărei recipient se scurge (de cele mai multe ori în interiorul aceluiaşi poem) întreaga existență a poetei: cea terestră şi cea metafizică, diurnul şi nocturnul, cotidianul şi istoria, senzorialul şi reflecția, gândul banal şi meditația filosofică, observarea naturii şi filtrarea realității prin estetica literaturii, a artelor plastice, a muzicii etc. Privit de la nivelul poemului, tot acest du-te-vino între cotidian şi metafizic poate da senzația unui ermetism cu nuanțe de suprarealism, dar, făcând doi paşi în spate, întregul tablou se relevă a fi un grandios spectacol al unei existențe umane şi o cale de înțelegere a propriului sine al autoarei.
Tudorel Urian