Frica, foamea și frigul dominau realitatea României comuniste. Românii, neavând posibilitatea să-și comunice liber nemulțumirile, au fost constrânși, prin forța lucurilor, să dezvolte un dublu limbaj și să-și exprime prin umor, frustările și protestul împotriva acelor realități.

Cartea Umorul poporului român în faza terminală a socialismului. Peste una sută bancuri descrie atitudinea românilor față de conducerea arbitrară a lui Nicolae Ceaușescu, nemulțumirile și neajunsurile lor transpuse și comunicate – sub forma unui „manifest” – pe o cale umoristică. Astfel, Călin Bogdan Ștefănescu, prin bancurile culese în perioada 1979-1989, reușeste să dezvăluie esența culturală a umorului politic din acele timpuri: „Prin 1979, mi-a venit ideea să notez într-un caiet bancurile politice pe care le auzeam. Am început la 1 august 1979, scriind cam tot ce mi-am adus aminte la acel moment (...). Am continuat să scriu, pe măsură ce auzeam bancuri de acest gen, bancuri cu... tentă politică. Am reuşit s-adun suficiente bancuri ca să umplu un caiet destul de măricel... După ce ne-am eliberat, mi-am pus problema să valorific într-un fel acest material. Aş vrea să vă spun, de la început, că, încă de când m-am apucat să-l scriu, am fost ferm convins că va veni o vreme când voi putea să-l scot la lumină... În al doilea rând, aş dori să vă spun că am considerat bancul politic ca făcând parte din istoria acestor ani. A fost un mod de-a face opoziţie dictaturii, pe de-o parte, dar şi de a defula, pe de altă parte, cum a fost un fel de cronică a vieţii noastre cotidiene”.

(Interviu cu Călin Bogdan Ștefănescu, consemnat de Paul Drogeanu, februarie 1990)