Se întîlneau la vreo terasă, acum, de cînd vremea le-o îngăduia, în jurul unei măsuțe la cafenea, sub copacii de pe Via Veneto.
Întîi ajungea familia Groa, tatăl și fiul. Și era atît de mare singurătatea lor încît, deși erau așa de apropiați, păreau foarte departe unul de celălalt. Îndată ce se așezau, se scufundau într-o tăcere uriașă, care-i detașa de toate, că dacă se nimerea să le cadă sub ochi ceva, trebuiau să-și ridice puțin pleoapele să vadă. Apoi veneau împreună ceilalți doi: Filippo Romelli și Carlo Spina. Romelli era văduv de cinci luni; Spina, burlac. Mariano Groa se despărțise de soția lui cam de vreun an și și-a păstrat singurul copil, pe Torellino, deja licean, slăbănog, cu un nas mare, cu ochii mici, șterși, înfundați și cam sașii. Acolo, în jurul măsuței, după ce se salutau, abia dacă schimbau cîteva cuvinte.