Coborât mult după muntele Namsan, soarele părea un proiector uriaș inventat de coreeni pentru a scoate în evidență silueta turnului de 236 de metri care domină întreaga metropolă. Asfințitul de august în Sinsa-dong e un manifest pentru iubire, își spunea Jin-A, îndreptându-se fericită spre casă. Avusese o zi grea, dar plină de satisfacție.

Kwan Jin-A era convinsă că fericirea îi aflase adresa. Avea 23 de ani și era foarte ambițioasă, hotărâtă. Terminase cu succes, în vară, facultatea de informatică și se înscrise imediat la cursurile unui nou program al armatei sud-coreene, pentru pregătirea unei unități specializate în lupta împotriva spionajului electronic și a atacurilor informatice.

Deja cunoscută în toată lumea, chirurgia plastică din Seoul, care schimba fețele și viețile femeilor, contribuise și în cazul ei la desăvârșirea estetică. La 19 ani primise în dar de la părinți, la majorat, o operație estetică. Nu un smartphone, o excursie sau o mașină. În orice CV, prima dată este remarcată fotografia. O mică ajustare a maxilarului și dublarea pliului pleoapelor îi ofereau, spunea ea, șanse sporite în competiția nemiloasă cu atâția tineri pentru care învățatul devenise, de ani buni, singura preocupare.

Era ziua cea mare, în care se publicase lista cu candidații acceptați. Jin-A se afla în prima parte a listei și urma să înceapă, în câteva săptămâni, pregătirile pentru a deveni un cyber-jandarm, care va proteja datele deținute de instituții publice ori secretele industriale ale marilor companii.

În plus, era într-o relație de vreo doi ani cu un sergent din armată, cu care urma să se căsătorească. Formau un cuplu reușit, deși Jin-A avea filosofia sa personală cu privire la iubire. Mult mai matură decât i-ar fi dat dreptul vârsta, nu era tipul de femeie care să se abandoneze total, să-și deschidă sufletul până la vulnerabilitate, până la a nu-și mai aparține. Iubirea putea însemna pentru ea împlinire, încredere și siguranță, putea fi statornică și înălțătoare, dar nicidecum necondiționată, oarbă, devoratoare, ceva care să o ducă până la sacrificiu. Se apropia deja de casă. Cu ajutorul părinților își închiriase un apartament în Sinsa-dong, un cartier modern și extravagant, sinonim cu luxul, situat chiar la sud de râul Han.

Se și gândea, bucuroasă, că după terminarea cursului va duce singură, fără probleme, toată povara chiriei.

Un claxon o scoase din starea de exaltare. Dintr-un SUV negru coborâră un bărbat și o femeie, amândoi în uniformă militară. O așteptaseră o vreme și acum, după prezentări, insistau să urce împreună cu ea în apartamentul situat la etajul șaptesprezece.

—Ceea ce urmează să discutăm este, încă, la nivel de secret de serviciu. Nu știm dacă ai citit presa de astăzi.

—Nu. Nu am avut încă timp. Astăzi am fost foarte ocupată.

—Da, știm. Te felicităm, rezultatele tale sunt remarcabile. Suntem chiar mâhniți că trebuie să-ți umbrim marea bucurie a zilei, dar trebuie să știi că astăzi au avut loc două explozii într-o cazarmă din DMZ. Logodnicul tău, Lee Min-Ho, este una dintre victime.

—Dumnezeule mare! În ce stare se află? Trăiește?

—Presupunem că da.

—Presupuneți? Cum adică? Și de ce spuneți că este vorba despre un secret, dar mă întrebați dacă am citit presa?

—Am spus că presupunem deoarece nu avem deocamdată nicio confirmare. Presa a relatat, foarte pe scurt, despre doi sergenți răniți în explozii. Ceea ce știu foarte puțini oameni este că cei doi nu au fost găsiți în cazarmă. În aceste condiții, este rezonabil să credem că sunt încă în viață, însă captivi în Coreea de Nord.