Când spun că mi-e frică să merg singură pe stradă, nu vorbesc de ce ar crede unii că vorbesc. Nu, nu e vorba despre chelnerul de treabă care mi-a zis că am un zâmbet frumos, nici de clientul pe care l-am servit la cafeneaua în care lucrez și care m-a întrebat dacă ar putea să îmi ceară contul de Facebook. Nu mă sperie complimentele, nu mă sperie politețurile, nu mă sperie oamenii înțelegători. Nu. E vorba despre pașii mei grăbiți când mă plimb cu prietenele în spatele școlii și aud trei bărbați care urlă „Ce craci ai, fă!“ și trebuie să trecem pe celălalt trotuar prin mijlocul străzii ca să nu am un atac de panică. E vorba despre pașii mei grăbiți când, în clasa a opta, un grup de bărbați s-a ținut după mine câțiva metri, curioși să afle: „De ce nu zâmbești, iubire? Te supărăm?“ Da, mă supărați.