„Trebuie să o poți urma pe Ileana Mălăncioiu în toate bolgiile infernale surprinse în cărţile sale, pe toate vîrfurile atinse în căutările sale, în toate gesturile radicale, în toate posturile an-tigonice (şi agonice) în care a fost pusă, ca să înţelegi drumul de la Pasărea tăiată la Urcarea muntelui. Cum de n-a căzut? mă intreb de foarte multă vreme, cu acea atentie - la viaţa şi la scrisul ei - pe care doar presimţirea autenticităţii veritabile o poate suscita. Şi cu o admiraţie neştirbită mai ales pentru transparenţa edificării de sine. Cum de cele două armături, cea oţelită şi cea plumbuită, cea de pămînt şi cea vizionară, au rezistat, suprapunîndu-se, pină azi? Nu se ştie, chiar nu se ştie, se poate doar încerca, mereu de la capăt, pe cont propriu...” (Simona Sora)