Cu ani în urmă, Dragoș Grusea îmi mărturisea că filosofia i-a distrus viaţa: l-a rupt de vraja cuvenită vărstei şi l-a împins în copca dureroasă a gândirii lucide. Culmea e că mi-o spunea cu aerul unui ins uşurat, al cărui suflet scăpase de o povară ingrată, a cărei apăsare ameninţa să-i înăbuşe elanul. Atunci am înţeles că distrugerea de care vorbea fusese de fapt o mare eliberare. Departe de a-l strivi, disciplina conceptelor îl scăpase de pericolul de a-şi irosi viaţa în agitaţii oarbe. Scutit de amețeala unei tinereţi sortite a se rata în numele senzaţiilor tari, tânărul păşea în empireul abstracţiilor înalte, în al căror perimetru avea să-şi cizeleze în chip strălucit gândirea. Astăzi, pe deplin format, Dragoş Grusea e un fin cunoscător al idealismului german, la erudiţia căpătată adăugându-se înlesnirile de limbă, deoarece scrie limpede despre distincţii fioros de subtile. În plus, are nas de copoi: simte autorii la care ideologia a sugrumat filosofia, cum la fel simte făcătura diletantă cu aparenţe speculative.
Volumul de față, avându-i drept țință pe Goethe, Kant și Nietzsche, cărora Dragoș le scoate mațele la propriu, până într-atât de adâncă e analiza pe care le-o face, dovedește o putere a minții care îl scoate din rîndul exegeților și îl așază în cinul gânditorilor. După cele trei judecăți temporale din finalul cărții (de permutare, stră-mutare și transmutare a timpului), nu-mi rămâne decât să aștept noua tablă de categorii a eonului în care omenirea e pe cale să intre. Dacă nu o va da Dragoș Grusea, nu o va da nimeni la noi. (Sorin Lavric)