Scrise în vers clasic și armonios, parcă în contra timpurilor tulburi pe care le trăim, Poemele orașului reflectă întru totul această continuitate în spirală, a ideii în formă și a formei în idee, de sorginte hegeliană. Dintru bun început, autorul ne împinge, din pragul toamnei, să fim la fel de nostalgici precum eul contorsionat între trecut și prezent din aceste poeme, precum eul ce respinge, altfel spus, virtualitatea unui viitor mundan, preferând să stea pitit între pagini de carte sau să rătăcească prin evi simbolici, alături de alții asemeni lui, inițiații în marile, indicibile taine, în căutarea eternei și furtivei Euridice. (…) Câtă înțelepciune, atâta solitudine. Poemele orașului nu sunt, cum ne-am fi așteptat, poate, poeme ale comunității sau poeme ale comuniunii. Poemele orașului sunt poeme ale insolitării. „Somnambul la margini de lume”, el își continuă – stingher, căci singur în mulțimile zgomotoase și aleatorii – periplul nocturn „printre stele-n cădere”. Vasile Burlui pune, cu o rară, constelată sinceritate, întrebările de al căror răspuns ne temem. Despre ușile care s-au închis pentru totdeauna și despre ferestrele pe care le zidim zilnic întru mântuirea noastră. Curajul cu care își asumă acest gest aparține nefirescului, e curajul celui care, considerat în neorânduială cu lumea, strigă totuși în cetate spre folosul celorlalți, nu al lui. Depinde de noi dacă-l auzim. Și o putem face într-un singur fel: citindu-l. (Livia IACOB)