„Prin textele sale (…), Adrian Ciubotaru încearcă să reabiliteze genul eseului erudit, să-i restabilească niște contururi mai exacte. Pentru că, oricât de proteic genul, oricât de libere şi neexhaustive abordările, eseul nu înseamnă divagaţii aproximative pe orice temă. Eleganţa şi precizia scriiturii nu sunt deloc neglijabile aici, ca şi profunzimile de substanţă sau elementara documentare (în toate cazurile). Interpretarea nu va lipsi, dar ea va fi anticipată de cunoaşterea subiectului în punctul iniţial. Şi, mai ales, el ştie cât de importantă este proprietatea termenilor, pentru a nu produce confuzii din oficiu, înainte de opinii, polemici şi exerciţii hermeneutice fără limite[le interpretării].” (Mircea V. Ciobanu)