Fotografia unui strigat

„Pentru Emil Lungeanu poezia este ca o aspiraţie adâncă a unui arcaş în odihnă: se retrage în sine însuşi până la marginea fiinţei pentru a se lăsa pătruns/cuprins de realitate şi se păstrează în stare de echilibru fără a izbucni, fără a se des-corda, hrănindu-şi melancolia ca pe un suport vital ; poezia este ca o încordare existenţială... Versul lui Emil Lungeanu nu stă pe imagine, nici pe muzică – ci pe sculptură, părând adesea iscodit ca să împlinească economia maximă a materialului verbal în sine... Volumul întreg are rotundul său, împărţiri şi distribuţii de teme, o arhitectură interioară ce face din trecerea de la poem la poem o trecere cu sens – şi, în totul, defineşte un poet extrem de rafinat, un adevărat privitor de idei din care ne face parte ceremonios, ca o gazdă primitoare.” (Nicolae Georgescu)

„Instrumentele de bord ale corăbierului sunt radarul inteligenţei, sentimentele computerizate, codul de liberă navigaţie pe toate mările poeziei moderne, verbul-harpon, fulgerul domesticit, tunul silenţios şi binoclul prin care îşi priveşte cu benefică spaimă sinele.” (Pop Simion)

„Alcătuită din sonete impecabile, învrâstată cu spirite de haiku, cum ar fi spus Nichita Stănescu, ca şi din alte poeme de mai largă şi liberă respiraţie... cartea unui poet cu multiple şi reale disponibilităţi clasicizante şi căruia-i sugerăm să persiste în această direcţie care-l onorează în chip strălucit.” (Ion Roşioru)