Ultimii copii din Tokio

Ultimii copii din Tokio, ingenioasa distopie a scriitoarei japoneze Yoko Tawada, înfăţişează o Japonie devastată de o catastrofă ecologică şi izolată de restul lumii. Populaţia este în pericol de dispariţie. Limbajul se reduce treptat, cuvintele ieşind din uz fără să mai fie înlocuite. Efectele contaminării se resimt atît în natură, cît şi la nivelul speranţei de viaţă a locuitorilor. Copiii, din ce în ce mai slăbiţi fizic, sînt atît de fragili, încît medicii pediatri, neputincioşi şi epuizaţi de eforturile făcute pentru a-i salva, încep să se sinucidă. Puţini vor supravieţui închişi între graniţele arhipelagului tot mai sărac în plante şi animale. Bătrînii, rămaşi în putere cu mult după ce ating vîrsta de o sută de ani, nu pot decît să urmărească, chinuiţi de vinovăţie, dezastrul ce se desfăşoară sub ochii lor. Totuşi, nici unul nu se simte mai vinovat decît Yoshiro, crescîndu-şi strănepotul, Mumei, pe care imeni nu-l întrece în drăgălăşenie şi care devine tot mai înţelept pe măsură ce trupul i se şubrezeşte.

„Ultimii copii din Tokio ne poartă dincolo de limitele a ceea ce înseamnă să fii om pentru a ne aduce aminte ce preţuim cel mai mult în lumea noastră sfîşiată de conflicte – propria umanitate.” (Sjón)

„Tawada este un discipol fidel al lui Kafka; el «a prezis realitatea», îi place autoarei să spună. Şi, cu toate că îi împărtăşeşte anumite preocupări – în ceea ce priveşte alteritatea şi evocarea vieţii animalelor – , misiunea ei este mai prozaică: ea oglindeşte realitatea. Deşi opera ei este descrisă frecvent drept stranie, nucleul său conţine întotdeauna o puternică critică socială.” (The New York Times)

„O reprezentare fantasmagorică a relaţiei tensionate pe care omenirea o are cu tehnologia şi lumea înconjurătoare.” (Asian Review of Books)