Cartea mea cu filme. O călătorie subiectivă prin cinematografia mondială de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Europa de Andi Dumitrache este o enciclopedie a filmelor de excepţie realizate de regizori născuţi în Europa (chiar dacă mulţi dintre ei au activat peste Ocean). Este un ghid pe care fiecare dintre noi îl putem folosi pentru a ne orienta în domeniul vast al cinematografiei mondiale, astfel încât să evităm filmele proaste şi să ne îndreptăm către capodopere ori de câte ori simţim nevoia de a lua contact cu a şaptea artă.

Domnul Emil Bojin îl prezintă astfel pe Andi Dumitrache, autorul acestei cărţi:

Andi este un entuziast şi un generos. Anunţă prietenii că undeva rulează un film, îi sună să le reamintească, se duce în Croaţia să vadă un balet, face coadă la Sala Radio pentru Misha Katz, intră în Cinematecă să mai vadă o dată un film de Antonioni. Găzduieşte în casa lui cineclubul „Salata de filme”, unde prezintă amicilor filme din Albania, Italia sau Oceania.
Primele pelicule le-a văzut într-un mic orăşel de munte, la cinematograful cu program săptămânal, dar venirea în Bucureşti i-a revelat filmul ca mai mult decât o istorie în imagini.
Contactul cu Cinemateca l-a imersat într-o lume nouă, iar regizorul care a produs o revoluţie în viziunea lui despre film, ca şi despre viaţă, este Michelangelo Antonioni; la mai bine de jumătate de secol, „tetralogia alienării” o vede mai actuală ca niciodată.
Este un paradox faptul că majoritatea filmelor „de artă” le-a văzut în întunecatul deceniu ’80, unde se făcea coadă nu doar la pâine, ci şi la Cinematecă, la Muzeul Colecţiilor (unde îşi sucea gâtul după un stâlp), sau la Casa Studenţilor. Iar faptul că îşi începe cartea cu anul 1984 se explică prin profunda impresie pe care i-a lăsat-o „Amadeus”, film realizat în acel an.
Andi nu vorbeşte decât de filmele pe care le-a văzut (vreo 1000 aici), despre care îşi prezintă impresiile strict subiective.
Andi nu are nicio pretenţie că această carte ar fi vreo istorie a filmului sau că el ar fi vreun critic de film; el a dorit să împărtăşească o bucurie şi să ofere o orientare prietenoasă cinefililor pe acest tărâm cu atâtea forme de relief. Şi totuşi, are şi criterii obiective: validarea filmului la festivaluri; notorietatea regizorului; valoarea artistică în contrast cu aspectele comerciale.
Ne-a unit admiraţia pentru Fellini; aşa că i-am oferit drept dar, pentru această carte, răspunsul marelui regizor la scrisoarea pe care i-am trimis-o la doar câteva zile după Revoluţie, într-un plic pe care am scris numai „Federico Fellini – Roma”; de unde să fi ştiut atunci adresa exactă?
Sunt şi eu un entuziast… ca şi Andi.

Emil Bojin, un alt cinefil