Dejunul pe iarba

Această carte (Dejunul pe iarbă) pare scrisă într-un interval de timp mai scurt chiar decât acela în care se poate citi.
Impresia nu vine din dificultatea relativă a lecturii, ci din dezinvoltura cu care autorul își rostește discursul.

Relatarea fragmentară, schimbarea repetată a unghiului de vedere și a ritmului, juxtapunerile nesfârșite de fraze, suspensiile numeroase, toate acestea mărturisesc dorința de a capta un flux vital și de a urmări sinuozitățile lui imprevizibile. Preocupările de „compoziție” sunt aparent părăsite. Autorul intervine chiar la un moment dat, în cursul acțiunii, pentru a expune alte posibilități de soluționare aici, în afara celei pe care el însuși a adoptat-o. Este aici „desigur” jovialitate gratuită de creator și prilej de discreditare a „frumoaselor cărți de altădată”, dar și o sugestie mai subtilă a faptului că „forma” actuală e numai o variantă printre atâtea altele care i-ar fi stat în putință.

Sorin Titel face totul pentru a arăta că... nu face nimic în ce privește decupajul reprezentărilor sale și că acestea i se impun în singurul mod care nu le denaturează. Demonstrație superfluă de sinceritate artistică! Autorul greșește atunci când încearcă să adauge prozelor sale un plus de naturalețe sau de semnificație. El izbutește numai atunci când se ia în serios și ca atare trebuie să renunțe la tentația autosubminării – ca probă suplimentară de „finețe”.

Mircea MARTIN