Reintoarcerea posibila

Din contactul cu noul roman, cel care a tras cel mai mare folos în proza noastră pare a fi Sorin Titel. Spirit cultivat, lucid și ambițios, el a luat ce trebuie dintr-o formulă epică pândită, prin repetiție, de sterilitate și a adaptat ceea ce a învățat la temele lui. Rezultatul este remarcabil. Romanele impun un stil original și un univers epic ușor de diferențiat în geografia imaginară a literaturii postbelice. Primele povestiri (Copacul, 1963 Reîntoarcerea posibilă, 1966; Valsuri nobile și sentimentale, 1967) sunt în spiritul lui Alain Fournier și Saint-Exupéry: proză cu inflexiuni lirice, concentrată și simbolică. O temă răzbate prin ele: descoperirea adolescenței și, în cărțile de mai târziu, despărțirea de adolescență. Sorin Titel vede și judecă lumea din perspectiva acestei vârste. Viața este, la el, o prelungire sau o trădare a adolescenței. [...]

Chiar din a doua carte (Reîntoarcerea posibilă) se vede tendința de a renunța la cronologia liniară și de a introduce în narațiune, după o sugestie luată din cinematografie, mai multe planuri de percepție și mai multe voci narative. În limbajul lui Sorin Titel asta înseamnă că gândurile personajelor o „iau oarecum razna” în timp și spațiu. „Amintirile îl năpădiră, venind oarecum la întâmplare”, zice prozatorul despre Ștefan, eroul său, tânăr pictor dat afară din facultate, observator oarecum indiferent al vieții. A năpădi și oarecum sunt două cuvinte importante în proza lui Sorin Titel. El le folosește des și, mai important decât atât, cuvintele traduc o relație dintre text și lucrurile din afară. E prematur să explicăm, acum, această relație, să observăm numai că întâmplările mici năpădesc pur și simplu proza lui Sorin Titel și că prozatorul le primește cu oarecare circumspecție, oarecum mirat, bucuros și, totuși, neîncrezător. Lucrurile, întâmplările se domolesc, își pierd din agresivitatea inițială, spiritul ce se ține aproape de oarecum și oarecare le filtrează și le trece prin mai multe trepte ale memoriei.

Eugen SIMION