Memoria muntelui

De mult nu am întâlnit acest atașament aproape religios față de natură. Dacă știi să te apropii de ea, lăsând departe lumea cu toată agitația ei, pare să spună Ioana Sandu, ai toate șansele dobândirii acelei stări de grație purificatoare care să te înalțe deasupra tututor patimilor și angoaselor, urmând neabătut «calea tăcerii». Nu e de mirare, atunci, că ea își îngăduie să dea sfaturi, să îndrume, ca una care a dobândit, prin suferință, înțelepciunea: înainte de retragerea între/ patru pereți/ este bine să te oprești cu numele,/ cu trupul de folos / în locurile ferite de viituri,/ de loviturile cu gust sângeriu// este bine/ să întârzii mai mult/ în fața porții deschise/ în deplină vibrație cu/ timpul / în care te-apropii de tine (Alunecarea numai spre margine ). În fond, înțelept e ca fiecare, la vremea potrivită, să încerce să-și găsească spațiul protector, spațiul securizant al unor cuiburi de munte , cum le numește, atît de sugestiv, poeta. Rostiri mai mult pentru sine, murmurate în singurătatea munților, poemele Ioanei Sandu, atît de pure în esența lor, au reverberații neașteptat de puternice și în exterior... (Mircea Petean)