Cercetarea evoluției culturale a nebuniei scoate în evidență o contradicție majoră: repudiată în mod constant din sfera umanului prin conceptualizarea ei drept formă a anormalității, nebunia este, totuși, indisolubilă naturii umane. Acest parteneriat puternic, însă tăinuit, stă la baza fascinației de care nebunia se bucură în cultură, în general, iar în literatură, în particular. Prinsă în interacțiunea umană, ea este instrumentalizată politic. Funcționalitatea ei trebuie inclusă în relațiile de putere manifestate într-o serie eterogenă a discursurilor normative, indiferent de natura lor: religioasă, morală, utilitaristă, medicală etc. Dincolo de o politică, lucrarea pune în lumină și o poetică a nebuniei. Idealismul personajelor care întruchipează geniul romantic sunt mărturii ale faptului că nebunia este și un activator al creativității.