Fragmente de cer

„Sunt convinsă că, în gând sau vădit, românii, oriunde s-ar afla, recunosc matricea, cele È™ase acorduri pe care se împletesc capodopere. Și fie tâmplar care înfrumuseÈ›ează case, fie instalator care face artificii tehnice, fie zidar care îÈ™i lasă sudoarea pentru trăinicia construcÈ›iei, fie orice bucătar, ospătar, îngrijitor, ale căror nume se pierd, toÈ›i È™tiu că muntele munte se zice, iarba iarbă se spune, izvorul izvorăște, viaÈ›a se trăieÈ™te.

Românii rămaÈ™i în È›ară întind mâini sigure È™i solide celorlalÈ›i români care, pe cărări neumblate, poartă în suflete roÈ™ul din nesfârÈ™itele livezi, galbenul încărcat al holdelor de grâu È™i albastrul neîntinat al cerului.”

Dana Oprica

Fragment:
„În timp ce îmi pregăteam bagajul, am luat chitara. Am o chitară Conde făcută în Spania, în cunoscutele ate­liere din strada Gravina nr. 7. E un instrument pe care îl am de peste 40 de ani. Am luat‑o din cutie, am ridicat‑o, mi‑am apropiat‑o ÅŸi era ca ÅŸi cum ar fi fost plină cu heliu, într‑atât era de uÅŸoară. Am privit rozeta de aproape, aÅŸa de frumos desenată!, ÅŸi am aspirat parfumul lemnului viu. ÅžtiÅ£i că lemnul nu ajunge să moară niciodată?! Am simÅ£it parfumul de cedru, atât de proaspăt ca în prima zi când am cumpărat‑o. O voce părea să‑mi zică: «EÅŸti un om bătrân ÅŸi nu ai mulÅ£umit, nu ai întors mulÅ£umi­rile către pământul care a făcut să apară acest parfum!». AÅŸa că vin azi să mulÅ£umesc pământului ÅŸi sufletului neamului care mi‑au dăruit atât de mult. Deoarece ÅŸtiu că un om nu e o carte de identitate ÅŸi o Å£ară nu înseamnă cantitatea datoriilor.

CunoaÅŸteÅ£i adâncile mele legături ÅŸi confraternita­tea cu poetul Federico García Lorca. Pot spune că atunci când eram un tânăr, un adolescent care‑şi căuta o voce în el însuÅŸi, am studiat opera poeÅ£ilor englezi, al căror stil l‑am însuÅŸit, însă nu mi‑am găsit vocea. Doar când am citit, traduse, operele lui Lorca, am înÅ£eles că avea o voce. Nu vreau să spun că am copiat‑o, nu aÅŸ fi cutezat, însă mi‑a permis să caut una, a mea, să găsesc un Eu, un Eu care nu este terminat, care luptă pentru propria existenţă. Pe măsură ce creÅŸteam, am înÅ£eles că această voce aducea cu sine cunoaÅŸterea. Despre ce cunoaÅŸtere e vorba? Să nu ne lamentăm gratuit. Åži, dacă cineva doreÅŸte să exprime marea ÅŸi inevitabila înfrângere care ne aÅŸteaptă pe toÅ£i, s‑o facă în limitele stricte ale demni­tăţii ÅŸi splendorii.

Abia atunci, în acel moment, îmi găsisem o voce, însă nu aveam instrumentul pentru a mă exprima, nu aveam un cântec.

Am să vă spun acum cum am obÅ£inut ÅŸi cântecul.
Fiind un chitarist mediocru, ciomăgeam chitara, cunoÅŸteam câteva acorduri. Mă întâlneam cu prietenii, cu colegii, sărbătorind ÅŸi cântând, fără să îndrăznesc să mă văd vreodată muzician sau cântăreÅ£.

Într‑o zi, prin anii ’60, m‑am dus în vizită la mama mea, în Montreal. Casa ei se afla lângă un parc, lângă care era un teren de tenis care strângea mulÅ£i tineri. Am fost ÅŸi eu în parc, unde un tânăr cânta la chitară, înconjurat de câÅ£iva băieÅ£i ÅŸi fete care îl ascultau. Era o chitară flamenco. Mi‑a plăcut cum a cântat. Era ceva în felul în care cânta care m‑a fascinat. Eu voiam să cânt aÅŸa, dar ÅŸtiam că niciodată nu voi fi în stare.

Am rămas acolo un timp împreună cu cei care‑l ascultau ÅŸi, când s‑a făcut liniÅŸte, l‑am întrebat dacă ar vrea să fie profesorul meu de chitară. Era un tânăr spa­niol cu care mă înÅ£elegeam prin intermediul limbii fran­ceze, el neÅŸtiind limba engleză. A fost de acord să‑mi dea lecÅ£ii de chitară. Am stabilit preÅ£ul ÅŸi i‑am arătat casa mamei mele, ale cărei ferestre se vedeau de pe terenul de tenis.

A venit a doua zi la noi acasă ÅŸi mi‑a zis: «AÅŸ vrea să ascult cum cânÅ£i». Am încercat să cânt ceva ÅŸi mi‑a spus: «Nu ai nici cea mai mică idee, aÅŸa‑i?». I‑am răs­puns: «Nu. Nu ÅŸtiu să cânt». «Mai întâi, lasă‑mă să‑ţi acordez chitara». A luat‑o ÅŸi a acordat‑o. «Nu e o chitară proastă». Nu era un Conde, însă nu era de aruncat. Mi‑a dat‑o ÅŸi mi‑a zis: «Cântă acum!». Adevărul e că nu am reuÅŸit să cânt mai bine.

Mi‑a zis: «Lasă‑mă să‑ţi arăt câteva acorduri!». A luat chitara din care a făcut să iasă sunete pe care nici­odată nu le‑am auzit. Era o secvenţă de acorduri în tre­molo. «Acum, tu!». I‑am răspuns: «Mi‑e teamă că nu pot s‑o fac». «Lasă‑mă să‑ţi pun degetele pe coarde!», lucru pe care l‑a făcut, «ÅŸi acum, cântă!», a spus. A fost un dezastru. «Vin din nou, mâine!».

Ziua următoare, mi‑a aÅŸezat degetele pe chitară ÅŸi am început iarăşi cele ÅŸase acorduri – progresia de ÅŸase acorduri care stă la baza multor cântece flamenco. Am cântat mai bine în ziua aceea. În a treia zi, într‑un fel sau altul, am evoluat. Stăpâneam deja cele ÅŸase acor­duri, deÅŸi nu puteam să‑mi coordonez degetele pentru a produce tremoloul corect.

Ziua următoare, nu a mai venit. Aveam numărul de telefon al pensiunii unde stătea în Montreal; am sunat să văd de ce nu a venit la întâlnirea cu mine ÅŸi mi‑au zis că ÅŸi‑a luat viaÅ£a, că s‑a sinucis.

Nu ÅŸtiam nimic despre acest om. Nu ÅŸtiam din ce parte a Spaniei este. Nu ÅŸtiam de ce venise în Montreal, de ce rămăsese acolo. Nu ÅŸtiam de ce se aflase pe terenul de tenis. Nu ÅŸtiam de ce ÅŸi‑a luat viaÅ£a. Evident, eram foarte trist.

Voi spune acum ceva ce nu am spus niciodată în public. Acele ÅŸase acorduri, acele ritmuri de sunete dăruite de chitară au fost baza muzicii mele ÅŸi a tutu­ror cântecelor mele. Acum, cred că puteÅ£i să întrevedeÅ£i dimensiunea gratitudinii mele faţă de această Å£ară.

Tot ceea ce aÅ£i găsit bun în lucrările mele vine din acest loc. Tot ce aÅ£i găsit frumos în cântecele mele, în poezia mea este inspirat de acest pământ.

Prin urmare, mulÅ£umesc enorm pentru această caldă ospitalitate faţă de opera mea, care e a dumnea­voastră, cei care mi‑aÅ£i permis, în acelaÅŸi timp, să pun semnătura mea la sfârÅŸitul paginii.” (Leonard Cohen. Fragment din emoÅ£ionantul discurs de mulÅ£umire prile­juit de primirea Premiului Príncipe de Asturias pentru Literatură, înmânat de cel care, din iunie 2014, a deve­nit Regele Spaniei, Filip al VI‑lea)

Românii de pretudindeni reprezintă vocea ÅŸi instru­mentul despre care vorbea Leonard Cohen, iar România reprezintă tărâmul unde au zăbovit românii care au ales să trăiască departe de Å£ară ÅŸi a cărui esenţă o poartă cu sine pentru a‑şi desăvârÅŸi cunoaÅŸterea.

Sunt convinsă că, în gând sau vădit, românii, ori­unde s‑ar afla, recunosc matricea, cele ÅŸase acorduri pe care se împletesc capodopere. Åži fie tâmplar care înfru­museÅ£ează case, fie instalator care face artificii tehnice, fie zidar care îÅŸi lasă sudoarea pentru trăinicia construc­Å£iei, fie orice bucătar, ospătar, îngrijitor, ale căror nume se pierd, toÅ£i ÅŸtiu că muntele munte se zice, iarba iarbă se spune, izvorul izvorăşte, viaÅ£a se trăieÅŸte. Din rân­dul lor răsar lăstari precum tânăra scriitoare Alexandra Badea, născută la BucureÅŸti ÅŸi stabilită în FranÅ£a, în 2003, care a publicat zece volume în limba franceză, în special piese de teatru ÅŸi un roman (pentru piesa de teatru Pulvérisés a primit, în FranÅ£a, Marele Premiu pentru Literatură Dramatică); Andy Sava, o altă tânără regizoare româncă, stabilită în Marea Britanie, care a dus piesa Alexandrei Badea, în mai 2017, în faÅ£a spec­tatorilor londonezi; Alexandra CherecheÅŸ, o tânără din generaÅ£ia a doua de migranÅ£i, care a reuÅŸit să cople­ÅŸească profesorii spanioli (singura ÅŸi prima româncă din Regiunea Madrid care a obÅ£inut calificativul de excelenţă la terminarea bacalaureatului, fiind premiată de doamna Esperanza Aguirre, PreÅŸedinte al Regiunii Madrid) ÅŸi care, deÅŸi nu a studiat‑o, se îndreaptă către literatura din Å£ara de origine a părinÅ£ilor, pe care o ridică la rang de trofeu pentru a o înmâna publicului spaniol; Lavinia Moraru, Åžtefania Pipa, care fac parte din Orchestra Simfonică a RTVE; Dana Cortina, general manager al companiei Volkswagen Group Retail Spain; Ana Caterina Morariu, actriţă de teatru ÅŸi televiziune cunoscută publicului italian din apariÅ£iile săptămânale, ÅŸi alÅ£ii, ÅŸi alÅ£ii.

Sunt doar câÅ£iva care, cu siguranţă, puÅŸi în situaÅ£ia de a mulÅ£umi cândva, se vor întoarce la cele ÅŸase acor­duri pe care să le restituie pământului ÅŸi sufletului celor care au făcut să apară.
Românii rămaÅŸi în Å£ară întind mâini sigure ÅŸi solide celorlalÅ£i români care, pe cărări neumblate, poartă în suflete roÅŸul din nesfârÅŸitele livezi, galbenul încărcat al holdelor de grâu ÅŸi albastrul neîntinat al cerului.