Scrisori catre Sfanta Lidia

Un schimb de scrisori imaginar între o adolescentă din zilele noastre şi o sfântă din vremurile apostolice. În balansul dintre copilărie şi maturitate, scrisorile acestea şi rugăciunile unei sfinte iubitoare o însoţesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasă la cel de la cămin, de la o viaţă fără Hristos la Ortodoxie.

Mă cheamă Lidia. Mi‑au pus numele bunicii mele agnostice şi nu sunt o sfântă, desigur. De fapt, nici măcar creştină nu sunt şi am aflat de tine abia când cei din familia mea – mai puţin eu – s‑au botezat creştin‑ortodox acum câteva săptămâni. Când ne‑am întors de la biserică, mama a venit la mine în cameră şi mi‑a dat o icoană cu tine. A ţinut să‑mi explice că o icoană nu este doar o imagine şi a insistat ca eu să consider acest dar ca pe un fel de legătură directă cu tine, cea reală. Deşi, văzând amestecul de nelinişte şi speranţă din privirea ei, mi‑a venit să mă ascund, icoana în sine mă pune cumva pe gânduri. De când mi‑a dat‑o stă la mine pe birou şi, din cine ştie ce motiv, mă mai surprind uitându‑mă atent la ea de fiecare dată când rămân în cameră mai mult de câteva minute...
Cât de veche este imaginea asta? Oare cel dintâi care a pictat‑o te cunoştea? Aşa arătai tu cu adevărat sau ai fost stilizată şi idealizată în timp? De fiecare dată când văd picturi vechi mă întreb lucrul ăsta, pentru că nici una dintre ele nu arată ca oamenii adevăraţi care trăiesc în lumea de azi.
Aşadar... eşti reală? Aşa se explică faptul că mă tot uit la tine? Mama mea, cu amestecul ei de nelinişte şi speranţă, spune că tu eşti vie în rai şi poţi să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugăciunile tale, dar nu îţi voi cere aşa ceva până când nu mă hotărăsc pentru tot tacâmul: sfinţi, rugăciuni şi, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă îţi scriu şi, de fapt, nici nu mă pot abţine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.