In cautarea ingerilor pierduti

La cincizeci de ani
(de Ana Blandiana)

Întrebarea ce ar însemna ÅŸi cum ar fi citite aceste versuri, dacă nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens. Pentru că sensul publicării lor ÅŸi chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a încerca să descifreze din încă un unghi personalitatea – cuprinsă de o lumină misterioasă eludând contururile – care ne‑a marcat istoria sufletească ÅŸi istoria propriu‑zisă în ultimele decenii ale secolului 20.
M‑am gândit adesea la acel straniu moment, plasat în preajma vârstei de 50 de ani a doamnei fragile ca o statuetă de Tanagra – mamă a doi copii mari ÅŸi asistentă la catedra de franceză a Universităţii din Cluj – momentul care a decis‑o să‑şi schimbe atât de brusc ÅŸi atât de dramatic destinul. Cum, unde ÅŸi când a fost clipa în care s‑a aÅŸezat la masă, a luat o foaie de hârtie ÅŸi un pix ÅŸi a început să scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetiţă timidă a profesoarei de franceză a început să răsune ÅŸi să fie ascultată până la celălalt capăt al lumii ca voce a României? M‑am întrebat, fără să fi avut curajul să o întreb ÅŸi pe ea, dacă a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilităţii sau existase în plus – aÅŸa cum simÅ£eam – ceva mai profund ÅŸi mai greu de definit?
Fără să fi dezlegat enigma, versurile mi‑au con­firmat bănuiala.
Doamna Cornea a început să scrie versuri nu în adolescenţă, când „nu e om să nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singură mărturiseÅŸte mirându‑se „Un om deci/ căruia să‑i trebuiască/ cincizeci de ani/ ca să înveÅ£e să coboare/ treptele ce duc/ înspre taina cuvintelor”.
Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, în egală măsură, poezia ÅŸi curajul.
Doamna Cornea a început să scrie versuri la aceeaÅŸi vârstă la care a început să scrie protestele ca ÅŸi când atunci s‑ar fi produs un declic care a schimbat perspectiva, care a întors ochii destinului în altă direcÅ£ie. De altfel, există mai multe poeme în care apare sintagma „La cincizeci de ani” ÅŸi gândul merge mai departe cu un fel de uimire: „La cincizeci de ani, încet ochii ÅŸi‑i îndreaptă spre nemărginit” sau „La cincizeci de ani/ încet privirile rotesc sub tainică chemare”...
Dacă ar trebui să rezum în doar două cuvinte sensul acestor poeme, cred că m‑aÅŸ mărgini la latinescul Unde malum?De unde vine răul? Este o întrebare care revine sub diverse forme în acest volum dându‑i măsura adâncimii ÅŸi a suferinÅ£ei: „Suntem bolnavi?” (există chiar două poezii cu acest titlu); „De ce eu oare sângele mi‑am dat?” (se întreabă Horia, conducătorul răscoalei); „Unde aÅŸ putea să mă ascund de privirea lor murdară?”; „De ce mă rătăcesc mereu în somnu‑acesta greu?”; „Ce va mai rămâne/ Din tot ce am trăit?”.
Întrebări existenÅ£iale sau descrieri de coÅŸmaruri, versificări ale unor momente de depresie sau pur ÅŸi simplu rugăciuni, versurile Doinei Cornea redau cadrul sufletesc din care s‑au născut protestele ÅŸi uneori chiar îl descriu ca pe un peisaj cotidian generator de revoltă: „Trecători cu feÅ£e ÅŸterse/ ÅŸi cu gulere murdare/ Ce târăsc/ SacoÅŸe pline/ De‑nlocuitori de toate/ Åži de gânduri ÅŸi de vise...” sau „Dincolo de staÅ£ia de autobuz/ Unde viermuiau ca într‑un muÅŸuroi/ Oameni de tot soiul... ÅŸi vii ÅŸi morÅ£i,/ Bătrâni, copii, ÅŸi tineri deopotrivă.../ Printre gunoaie ÅŸi bilete aruncate,/ mânii, suspine, strigăte sau chicote obscene...”
Strânse în două volume, nedate la tipar („În căutarea îngerilor pierduÅ£i” ÅŸi „Lacrimi de aramă”), ambele dedicate fiului ei care i‑a fost nu numai mereu alături, ci a fost chiar o parte din ea însăşi, versurile Doinei Cornea sunt publicate acum pentru prima oară ÅŸi ne fac să înÅ£elegem izvorul adânc, profunda disperare din care s‑a născut forÅ£a spirituală care i‑a purtat numele.
Astfel, ele sunt cealaltă parte, secretă, deprimantă, a curajului, cu atât mai eroic cu cât nu avea ca punct de sprijin în univers, în timp ce ne Å£inea locul în faÅ£a lumii întregi, decât credinÅ£a ÅŸi iubirea.
Pentru că „lumea e fragilă când nu poÅ£i iubi”, spune poeta.

* * * Notă bio-bibliografică
(de Leontin Horațiu Iuhas)

AÅŸa cum spunea chiar Doina Cornea într‑una din autobiografiile ce trebuiau făcute anual la Universitatea din Cluj, „decât prin enumerarea unor date ÅŸi evenimente autobiografice exterioare stereotipe (studii, condamnări, politică, rudenii etc.) – date rupte de adevărul psihic ascuns al trăirilor umane, specifice de la individ la individ – am cunoaÅŸte, cred, mai multe adevăruri despre un om, dacă am ÅŸti de câte ori s‑a uitat noaptea la «Carul Mare», sau de câte ori s‑a aplecat cu duioÅŸie asupra unei flori.” Doina Cornea a iubit. A iubit oamenii din jurul ei, a iubit florile pe care le îngrijea an de an ÅŸi care, de multe ori erau singurele ei confidente. A iubit culorile blânde pe care le‑a combinat cu migală, transformându‑le în tablouri. Cuvintele a‑ncercat să le transforme în poezii, minciunile ce se spuneau a‑ncercat să le înlocuiască cu adevăruri. Pentru cei care cred mai mult in cifre decât în flori ÅŸi stele:
S‑a născut la BraÅŸov în 30 mai 1929 ÅŸi a plecat la Îngeri în 4 mai 2018. A urmat cursurile ÅŸcolii germane din Reghin (1936‑1942), a celei maghiare din Reghin (1943‑1944) ÅŸi a liceului românesc de fete, proaspăt reînfiinÅ£at, „Unirea” din Târgu-MureÅŸ, în 1945. Între 1946 ÅŸi 1948 a urmat Liceul Ortodox de fete din Cluj, după care a făcut Facultatea de Filologie a Universităţii „Victor BabeÅŸ” din Cluj între anii 1948 ÅŸi 1952. Între 1952 ÅŸi 1958 a fost profesoară de liceu la Zalău ÅŸi din anul 1958 a funcÅ£ionat ca asistentă la Facultatea de Filologie din Cluj până în anul 1983 când – urmare a unei scrisori adresate „celor care nu au încetat să gândească”, prin intermediul postului de radio Europa Liberă – a fost dată afară. Între 1982 ÅŸi 1989 a adresat, prin intermediul postului de radio Europa Liberă, câteva zeci de scrisori adresate atât lui Nicolae CeauÅŸescu, cât ÅŸi unor personalităţi internaÅ£ionale. Ca urmare a so­lidarizării cu protestul muncitorilor braÅŸoveni din 15 noiembrie 1987, ÅŸi a distribuirii de manifeste, a fost arestată timp de cinci săptămâni. Până în 21 Decembrie 1989 a avut un regim de arest la domiciliu, fiind hăituită, înjurată, scuipată, bătută de către securiÅŸti. După 1989 a acÅ£ionat în cadrul a diverse organizaÅ£ii (PNŢ‑CD, Grupul pentru Dialog Social, AlianÅ£a Civică, Forumul Democrat Antitotalitar, FundaÅ£ia Memoria etc.) sau în nume personal pentru instaurarea unui stat de drept în România.
Traduceri: Mircea Eliade, Încercarea labi­rintului (Dacia, 1990 ÅŸi Humanitas, 2007); Petru Gherman, Preafericitul Ieremia Valahul (Dacia, 1991); PrinÅ£ul Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele ce vin (Dacia, 1995), Ultimele mărturii(Dacia, 1997) ÅŸi Frag­mente postume (Dacia, 2003).
Volume: Libertate? (Criterion, 1990 ÅŸi Humanitas, 1992); FaÅ£a nevăzută a lucrurilor (Dacia, 1999 ÅŸi Éditions du Félin, 2001); Puterea fragilităţii (Humanitas, 2006); Jurnal. Ultimele caiete (FundaÅ£ia Academia Civică, 2009).
Cele mai importante distincÅ£ii: Premiul Thorolf Rafto (1989), Doctor Honoris Causa al Uni­versităţii libere din Bruxelles (1989), Ordinul „Steaua României” în grad de Mare Cruce (2000), Legiunea de Onoare a FranÅ£ei în grad de OfiÅ£er (2000), Ordinul de Cavaler al Sfântului Silvestru, Papă (Vatican, 2003), Legiunea de Onoare a FranÅ£ei în grad de Comandor (2009), Crucea Casei Regale a României (2009).