[...] Într-un cuvânt, ceea ce nu i se întâmplase lui Eminescu la zenitul gloriei, i se întâmpla acum d-lui Goga, chiar din începuturile sale, punând în mişcare inerţia estetică a societăţii înalte şi ajungând să fie citat în discursurile parlamentare ale lui Marghiloman! Scurt, bine legat, blond, cu mărgelele albastre ale ochilor mobile, cu fruntea bombată de încordarea unei inteligenţe vizibile, tânărul fiu al popei din Răşinari se simţea în largul lui in saloanele bucureştene, inspirând încrederea, pe care el însuşi o avea în sine — singurul mijloc pentru a o obţine, întrucât în conştiinţa altora nu ne proiectăm decât sub forma imaginii noastre interioare. [...]

Peste talentul său incontestabil, peste o inteligenţă atât de precisă în administrarea lui, peste instinctul de adaptare in toate mediile străbătute, fără a exclude şi pe cel al Parisului, unde nemulţumirea de a nu fi în planul atenţiei publice poetul a luat-o drept dezrădăcinare, peste toate aceste însuşiri reunite la el şi separate Ia alţii, ceea ce stăpâneşte într-însul e instinctul de dominaţie, voinţa de putere şi, deci, fără nici o reticenţă, ca ia toţi cei ce domină, pe căi spirituale sau materiale, egoismul: în fata lui, nimic nu există, instinctiv si fără calcul, decât ceea cei poate fi util şi atât cât îi poate fi util, puţin sau mult, indiferent; de îndată ce acest mobil dispare, toate cântecele de sirenă tac, toate tentaculele de ademenire se retrag; absenţi, ochii nu mai văd în afară, ci se adâncesc înăuntru sau îşi lungesc raza viziunii lor, departe, la pândă pentru reducerea tuturor valorilor străine la unitatea propriului său destin de „zoon politikon“. (...)

Ca poet, Octavian Goga a scris o pagină în literatura română cu o sensibilitate, un accent şi o invenţie verbală personale. (...)

E. LOVINESCU