Rugaciune

[...] La locul întâi trebuie pomenite Poeziile d-lui O. Goga (Budapesta, „Luceafărul”), amintite şi mai nainte, premiate unanim de Academia Română. Volumul începe cu o Rugăciune foarte caracteristică. în ea se roagă lui Dumnezeu să-l facă să-şi uite durerile sale, pentru ca să-şi poată vărsa toate lacrimile pentru suferinţele celor mulţi, să-i elibereze sufletul de preocupările subiective si să i-i umple cu amărăciunea chinurilor poporului său. Cu aceste sentimente de uitare de sine se întoarce feciorul preotului de sat acasă, în mintea lui se desluşesc amintiri din copilărie. Nu reţine insă acele note care-i sunt scumpe Iui personal, nici nu descrie figurile care ar putea da un subiect potrivit artistului, ci înaintea ochilor săi sufleteşti se aleg acele persoane care nu se deosebesc de semenii lor numai prin exteriorul lor, ci sunt nişte factori determinanţi în viaţa ţăranului român, trăsăturile concrete se pierd făcând loc abstracţiunii, omul dispare pentru ca să apară tipul, satul devine însuşi tipic pentru toate satele din Ardeal. Poetul ştie să desluşească minunat trăsăturile caracteristice de cele accesorii, un amănunt ce i se pare evocativ e primit, un gest marcant, o vorbă apăsată, spusă în momentul potrivit, sunt liniile prin care el schiţează imaginea; prin sentimentele sale de sinceră admiraţiune el dă suflet tipurilor descrise.

Poetul e cuprins la început de duioşie, descriind reîntoarcerea fostului ţăran la casa părintească pe care o găseşte aproape năruită, iar în ea pe cei ce l-au ţinut la învăţătură, pe părinţii săi, ruinaţi materialiceşte. Cu acelaşi sentiment e descrisă Dăscăliţa, această fiinţă care duce o viaţă resemnată, şi stearpă, vărsând pe ascuns lacrămi în scrisorile ce le scrie flăcăilor din cătănie, pentru marnele lor, neştiutoare de carte. Două poezii foarte frumoase sunt dedicate ţiganului lăutar, purtătorului de cântece populare. Numai pentru această însuşire a sa, e numărat ţiganul între figurile satului şi admiraţia poetului pentru poezia poporului său se manifestă în rolul deosebit ce-l dă acestui lăutar, ridicându-l la înălţimi ameţitoare atunci când, după moarte, îl pune să cânte doina înaintea tronului dumnezeiesc. Apoi gândurile sale trec la „codrul”, atât de strâns legat de viaţa românului şi Ia Oltul ce cutreieră Ardealul. Şi iată că lira poetului se cutremură de un avânt puternic şi plin de bărbăţie când râul e conjurat să devină răzbunătorul neamului românesc.

Cucernic îşi aminteşte pe „dascălul”, proverbul vieţuitor al satului, şi înalţă un imn preotului, acestui „apostol”, care în tinereţe a purtat sabie pentru liberarea națiunei sale, iar la bătrâneţe face, prin vorbele sale, să alunece mâna flăcăilor la cuţitul din cingătoare. Când, în sfârşit, se îndreaptă spre ţăranul însuşi, spre cel ce-i osândit să ducă toată povara nedreptăţilor, care însă poartă, ca marea liniştită, furtuna răzbunării în sine, atunci se dezlănţuie deodată toată puterea acestui viguros şi pasionat poet. fără a fi vreodată elegie sau sentimental, d. Goga e cântăreţul durerilor poporului său, fără să degenereze nicicând în retorică patriotică, e cântăreţul nădejdilor lui. Imaginile sale sunt vii, limba are un parfum arhaic-biscricesc. E atâta simţire in aceste poezii, care, prin conţinutul lor chiar, se potrivesc minunat in epoca aceasta de lupte pentru naţionalizarea spiritului public, încât ele au făcut pe poetul foarte tânăr încă, de pe-o zi pe alta, copilul răsfăţat al tuturor.

SEXTIL PUŞCARIU