Dragoste, sexualitate și Taina Cununiei

Căsătoria este o ceremonie bisericească şi nu o afacere privată. Este un eveniment social, şi nu o chestiune individualistă. Acesta e motivul pentru care atât la începutul Logodnei, cât al Cununiei diaconul se roagă „pentru mântuirea tuturor”, „pentru pacea a toată lumea” şi „pentru tot clerul şi poporul”.
Este limpede faptul că slujba a fost iniţial încorporată în dumnezeiasca Liturghie. De fapt, adevăratul înţeles al Căsătoriei, însăşi sfinţenia ei, nu poate fi apreciată pe deplin în afara contextului ei euharistic. Scopul fundamental al săvârşirii Tainei Căsătoriei în cadrul dumnezeieştii Liturghii a fost recunoaşterea faptului că Euharistia era revelaţia reală, palpabilă a Împărăţiei. Lumânările ţinute adesea de cuplu simbolizează această Împărăţie, aşa cum s-a arătat ea în chipul limbilor de foc (Fapte 2, 2) la Cincizecime, deşi poate că ele sunt mai degrabă un chip al luminii lui Hristos, centrală în rânduielile de iniţiere pascale din Biserica primară. Dar cuplul ca atare reprezintă organe vii oferite lui Dumnezeu, precum pâinea şi vinul pentru Euharistie, în așteptarea slăvitei și luminatei sale prefaceri. Minunea Căsătoriei face posibilă „o nouă creație”, deși nu o creației ex nihilo, ci una care rezultă din condițiile oferite de cuplu. Unul oferă lui Dumnezeu ceea ce are și ceea ce este, în vreme ce Dumnezeu preface apa în vin (cf. Ioan 2, 1-11). Urmarea acestei „făpturi noi” este calea către veșnicie, simbolizată de „dănțuirea lui Isaia”, în chip circular. Dănțuirea semnifică Biserica, condusă de Hristos, simbolizat la rându-i de Evanghelia ţinută de preot. Hristos conduce cuplul în noua lui viaţă ca pe un microcosmos al Bisericii şi al creaţiei.