Camera de proba

”Uneori până şi cel mai mic gest al tău se poate transforma în spectacol. De douăzeci de ani stau închis aici şi observ cum între lumea de afară şi cea de aici nu mai există, de fapt, nicio diferenţă. Nu am zărit, în tot acest timp, de când am luat hotărârea de a nu mai ieşi niciodată din teatru şi de a-mi juca deci aici toate spectacolele, nimic din afară care să mă facă să vreau să trec pragul dincolo, să respir din nou ceea ce unora încă le place să numească lumea reală. Nimic mai fals decât ceea ce există acolo, dacă stai bine să te gândeşti la felul în care am reuşit să ne construim şi ne ducem în continuare zilele. Şi întotdeauna există cei care vor dori ceva de la tine cu precădere în momentele în care vei râvni să ai parte de linişte, de o linişte numai a ta, una în care să nu auzi şi să nu vorbeşti cu nimeni. Dar acelea sunt momente preţioase şi rare şi ai parte de ele numai dacă ştii cum să te ascunzi din faţa lumii, cum să te faci nevăzut şi neauzit de nimeni, cum să le păcăleşti memoria şi, fiind încă în viaţă, să-i faci să te uite. E aproape imposibilă iluzia aceasta când îi laşi, seară de seară, să te vadă aşa cum vor ei să te vadă. Fiindcă nu e real ceea ce văd ei pe scenă şi nu eşti tu acela, însă măiestria mea, ca actor, precum şi a altora, nu se mai măsoară de multă vreme în ceea ce aducem rolului unui personaj, ci în hotărârea şi încăpăţânarea celor din sală de a ne vedea aşa cum îşi doresc sau au nevoie să ne vadă. Nu-mi mai măsor, deci, succesul sau nereuşita, de la o lună la alta, în funcţie de numărul biletelor vândute, cum nici calitatea teatrului şi puterea sa de a rezista în lume nu se măsoară după poftele celor care îşi joacă rolul de spectatori. Şi dacă am ales să fug din faţa lumii am făcut-o conştient, doritor de o pace pe care nu eram sigur că o voi găsi în teatru, dar de care eram convins că nu se mai află, de mult, în lume. Sigur că m-au comparat cu un călugăr laş care preferă să fugă de toate responsabilităţile din lume şi să se lase pe mâinile lui Dumnezeu. Dar chiar şi-n această comparaţie eu n-am înţeles unde era lipsa de curaj căci nu cunosc şi nici nu cred c-am cunoscut prea mulţi oameni care să-şi fi dovedit tăria printr-o asemenea abandonare care, în ochii celor mai mulţi, pare lipsită de orice bucurie. De-aş fi început să le vorbesc însă despre diferenţa dintre lucrurile lumeşti, trecătoare, şi ceea ce încerc să construiesc, separat, nemuritor, cum e şi credinţa invizibilă a unui călugăr nu în oameni, ci în Dumnezeu, mi-aş fi irosit energia pe care încercam să o salvez deja retrăgându-mă ca un pustnic, spuneau ei, din mijlocul a ceea ce cunoşteam deja mult prea bine. N-am avut, aşadar, nicio clipă îndoiala că ceea ce fac eu ar fi altceva în afară de un mare gest de curaj. Şi nu o spun din vanitate, ci din amintirea propriilor clipe în care mi-a fost frică să plec mai din timp. Nu e lucru uşor să pleci din mijlocul lumii şi de n-aş fi vrut să fiu singur, i-aş fi invitat şi pe cei care, cu atâta hotărâre, strigau că sunt laş, să mi se alăture. Dar singurătatea mea, atent îngrijită, nu poate fi împărţită şi altora, sub forma unui cadou pentru care n-au făcut niciun efort să-l merite.” (fragment din roman)