G. Călinescu identifică două direcții spre care se îndreaptă scrierile în proză ale lui Eminescu: una realistă, pe care o numește „sociologică și evocativă“ („Aur, mărire și amor“, „La curtea cuconului Vasile Creangă“, „Părintele Ermolachie Chisăliţă“) și alta fantastică, pe care o numește „romantică și imaginativă“ („Făt-Frumos din Lacrimă“, „Sărmanul Dionis“, „Cezara“ etc.). Dincolo de universalitatea ideilor și de viziunea fantastică, proza lui Eminescu este adesea pigmentată cu motive populare autohtone. Dacă poezia scriitorului a fost unanim apreciată în epocă, nu la fel s-a întâmplat cu proza lui, în special cu cea fantastică, contemporanii junimiști fiind intimidați de referințele culturale foarte diverse și inaccesibile, de conceptele de origine orientală, europeană antică, renascentistă și modernă. Astăzi însă, proza sa fantastică este apreciată la adevărata ei valoare, Eminescu fiind considerat creatorul genului în literatura română

Recitind, azi, aceste proze fantastice, intelectualizante, ardent ideologice, pline de concepte și mai totdeauna puse sub semnul unei metafizici de tip romantic [...] constatăm că ele nu s-au învechit decât prin limbajul lor uneori idilizant și, poate, prin speculaţiile nu totdeauna suficient asimilate epic. Rămâne însă solid fondul epic reflexiv în naraţiune și rămân paginile de o sclipitoare originalitate prin care Eminescu se revelează ca un mare creator oniric […], un poet al diafanului spiritualizat. Eugen Simion