Librarie.Net foloseste cookies. Continuarea navigării presupune acordul dumneavoastră conform termenilor și condițiilor
Tel: 0351.139.915 CONT CLIENTCONTACTINFO

Invierea lui Hristos - Temelia credintei noastre

Cod produs: 294150
Autor(i): Parintele Daniel de la Rarau
Editura: Cartea Ortodoxa
Anul aparitiei: 2017
Nr. pagini: 360 pagini
Tip coperta: necartonata
ISBN: 9786065292970
Categorii: Religie / Spiritualitate, Ortodoxie, Crestinism, Carti de cult, Carti
Preț întreg: 15.00 lei
Preț promo: 12.29 lei
Reducere: 2.71 lei (18%)
Disponibilitate: in stoc
Livrare estimativă: 3 zile

» modalitati transport
» info disponibilitate si retur
» formular contact
Produs inclus in promotia:
Lichidari Mai 2019
Învierea lui Hristos din morţi – fundamentul religiei creştine

Învierea Domnului ca fapt istoric şi fapt al revelaţiei dumnezeieşti

Pentru adevăraţii creştini, Învierea lui Hristos din morţi este faptul care fundamentează religia creştină şi fără de care credinţa lor ar fi lipsită de sens: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (I Corinteni XV, 14). S-a spus pe bună dreptate că „creştinismul este în chip esenţial resurecţionist21 sau nu este nimic“.22 Fără lumina Învierii – şi Naşterea şi Botezul şi Jertfa pe Cruce, deşi esenţiale operei răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia divină.23 Fiind un eveniment unic care s-a petrecut în istorie, pentru care există mărturii grăitoare, Învierea Domnului nostru lisus Hristos rămâne totuşi un fapt copleşitor pentru minte, căci „învierea este paradoxul şi antinomia misterului creştin“.24 „Convingerea cu privire la Înviere nu o pot avea decât aceia care, prin viaţa lor, mărturisesc pe Hristos şi urmează Evangheliei, dar şi cei care refuză să primească acest adevăr, nu îl pot nega decât cu riscul de a se împotrivi evidenţei“.25 „Problema istoricităţii Învierii Mântuitorului a stârnit destule controverse, iar pe această temă s-a scris mult în literatura teologică occidentală. S-a spus că afirmarea Învierii lui Hristos se bazează pe un element de cercetare istorică şi un element de credinţă, iar acest lucru ar reprezenta un impas pentru o abordare dintr-o astfel de perspectivă“.26 „A trece în revistă încercările de aplecare a min- ţii unui istoric la zilele imediat următoare morţii lui Iisus înseamnă să intri într-un spaţiu cu multă nesiguranţă şi puţin succes, un loc unde unele informaţii fascinante apar, dar unde Cel Viu este de negăsit“.27 Dificultatea istoricului este dată şi de faptul că apariţiile lui Iisus Înviat nu par să prezinte în mod sigur nişte caracteristici care fac ca un obiect să fie real în sensul istoric al cuvântului. Prin natura lor, aceste „arătări“ necesită o dispoziţie de credinţă, ele produc credinţa ca o consecinţă a realităţii lor.28 Istoricitatea Învierii lui Hristos este pusă în discuţie, aşadar, datorită naturii Trupului Său Înviat, deoarece Iisus Înviat nu a fost reintegrat în mediul Său de viaţă biologică precum Lazăr din Betania sau ceilalţi înviaţi“.29 Renumitul academician francez Jean Guitton afirmă că istoricitatea Învierii Mântuitorului poate fi susţinută dacă luăm în considerare două sensuri ale noţiunii de istoricitate. Dacă faptul istoric se defineşte ca „eveniment constatabil în mod universal“, atunci s-ar putea spune că „arătările“ lui Iisus Înviat nu aparţin istoriei, căci, chiar dacă „obiectul“ lor este un om cunoscut înainte de moartea Sa de către un număr mare de contemporani, Cel Înviat nu Se prezintă public tuturor, aşa cum a făcut-o înaintea procesului sau la Patima Sa. Istoria în sens strict nu poate să cunoască decât nişte evenimente constatabile de către toţi oamenii normali şi fără să oblige „o luare de cunoş- tinţă“ privilegiată (sens A). Dar această definiţie, oricât ar fi de exactă, este de-a dreptul îngustă, căci ea exclude dinainte istoricitatea evenimentelor care ar putea fi reale fără a fi totodată universabile, controlabile de către toţi. Desigur, în cea mai mare parte a cazurilor această definiţie este suficientă. Dar toată problema logică şi metafizică pusă de Înviere este aceea de a şti dacă nu este vorba, de fapt, de nişte realităţi temporale de ordin superior care să nu fie susceptibile de a fi percepute decât de nişte martori privilegiaţi (sens B).30 În acest sens Guitton numeşte fapt istoric ceea ce a ajuns în mod real în lumea exterioară, ceea ce este „evenimen- ţial şi nu numai „conştienţial“. Gândind mai profund, el numeşte fapt istoric ceea ce, fiind arătat în mod evident, suscită la oameni însufleţiţi de ideea de adevăr atitudinea de mărturisire a faptului însuşi. Faptul istoric este, prin urmare, „ceea ce a fost afirmat de către diverşi martori independenţi unii de alţii în nişte condiţii astfel încât acordul mărturiilor lor nu se poate explica nici prin influenţa unuia asupra altuia, nici prin hazard“.31 În acest sens, se poate spune că Învierea se prezintă ca fapt istoric. Ceea ce s-a remarcat cu privire la mormântul gol şi despre arătările lui Iisus Înviat, dar mai cu seamă raportul lor de reciprocitate, dovedeşte că este vorba de prezenţa unei realităţi care are caracterul unui eveniment, deşi acesta ar fi mai degrabă un trans-eveniment, un eveniment care, cu toate că s-a petrecut în lumea aceasta, nu este numai din această lume.32 Învierea lui Hristos este o realitate tainică; un fapt care nu poate fi reprezentat în cadrele universului nostru, ci doar constatat. Nimeni nu poate cerceta cum a ieşit Iisus din mormânt pentru că niciun om nu L-a văzut Înviind. Actul Învierii s-a împlinit în taina lui Dumnezeu; Apostolii L-au văzut pe Cel Înviat, iar nu Învierea Sa. 33 „Dar Învierea lui Hristos reprezintă supremul act al Descoperirii Dumnezeieşti, fundamentul existenţei divine a Bisericii creştine şi desăvârşirea credinţei noastre. Ridicarea din morţi a lui Iisus, cu Trupul preaslăvit, deta- şează net religia creştină de celelalte religii şi formează temeiul credinţei în bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, Care coboară, prin Fiul, până la moarte34, pentru ca să învingă definitiv moartea în firea umană pe care Şi-a asumat-o Iisus Hristos, murind pe Cruce în mod real35, după trei zile a Înviat în mod real, iar Învierea Trupului rezultă din lucrarea Lui proprie, din manifestarea deschisă a victoriei Sale asupra tiraniei morţii.36 Cu Învierea lui Hristos, ceva nou, radical, s-a întâmplat în condiţia şi istoria umanităţii, aşa încât moartea şi răul nu au putere absolută. Firea umană, care aparţine acum Persoanei Fiului lui Dumnezeu, este destinată glorificării eterne, iar mântuirea urmează a fi însuşită de acum în mod subiectiv de către fiecare persoană în parte, prin Iucrarea Duhului Sfânt în Biserică.37 Numai prin Învierea lui Hristos, care va deveni şi învierea noastră, viaţa omenească nu mai rămâne închisă în istorie, ci e ridicată din ea la viaţa de veci. Numai prin Învierea Lui, viaţa în istorie se umple de lumina unui sens, iar aceasta s-a petrecut mai întâi în Hristos. El a înviat în istorie spre luminarea desăvârşită a umanităţii asumate, iar noi vom ajunge la lumina deplină a vieţii veşnice prin credinţa în El şi prin trăire după modelul Lui.38 „Învierea lui Hristos este evenimentul care dă sens şi lumină lumii şi istoriei şi, prin aceasta, şi vieţii noastre. Fără ea, istoria ar fi închisă într-o monotonie şi într-o totală lipsă de sens, ca şi toate componentele lumii şi persoanelor umane“.39 „Învierea lui Hristos a adus pentru toată lumea şi pentru întregul univers, lumina şi sensul integral. Înainte de Înviere, oamenii nu ştiau în mod sigur pentru ce tră- iesc, nici pentru ce există lumea. Totul era acoperit în întuneric. Credinţa în viaţa de după moarte era o bănuială, o presupunere, şi nu aveau siguranţa despre aceasta. Acum ştiu că după viaţa de pe pământ vor avea şi o altă viaţă veşnică fie fericită, fie nefericită, după cum au folosit lumea aceasta.40 Dar Învierea lui Hristos ne dă această lumină şl bucurie nu numai prin ceea ce înseamnă ea, ci şi prin siguranţa că ea a avut loc. Spre deosebire de celelalte religii, care dau doar nişte idei despre binele făgăduit de ele după moarte, Învierea lui Hristos ne asigură despre învierea şi fericirea noastră veşnică tocmai pentru că a fost un fapt arătat în istorie. Învierea lui Hristos este un fapt autentic, iar aceasta ne-o dovedeşte mărturia Sfintei Scripturi, ne-o confirmă Sfânta Tradiţie, care arată viaţa Bisericii plină de Duhul Sfânt, precum şi vestigiile sfinte ale Trupului Său. „Contestatarii Învierii nu au întârziat să apară chiar din zorii celei dintâi zile a Domnului şi a mântuirii noastre, iar „ipoteze“ şi „explicaţii“ ale Mormântului gol de la Ierusalim au fost lansate pe tot parcursul celor două mii de ani, până astăzi. Un răspuns actualizat faţă de aceste păreri se impune într-o astfel de lucrare, deoarece Învierea este astăzi mai tăgăduită, mai răstălmăcită şi mai neînţeleasă ca oricând“.42 1. Autenticitatea Învierii Domnului nostru lisus Hristos a) Mărturia Sfintei Scripturi Autenticitatea Învierii Mântuitorului Hristos este dovedită în primul rând de Sfânta Scriptură, documentul inspirat al Revelaţiei divine, şi de Sfânta Tradiţie, care arată că Biserica creştină nu ar fi putut lua fiinţă, nu s-ar fi dezvoltat şi nu ar fi rezistat până astăzi, dacă s-ar fi întemeiat pe o minciună sau o iluzie. Învierea Domnului Iisus Hristos după Sfintele Evanghelii: Vechiul Testament – Dar pentru a dovedi adevărul Învierii Domnului pe baza Sfintei Scripturi, trebuie, mai întâi, să subliniem actualitatea argumentelor care probează autenticitatea acesteia şi în mod special a Evangheliilor, care relatează Învierea. Problema autenticităţii Sfintei Scripturi este rezolvată astăzi, după ce „Cartea Cărţilor“ a trecut prin proba de foc a criticii raţionaliste, care a pus mereu la îndoială tradiţia iudaică şi creştină, cu privire la istoricitatea şi inspiraţia textului sfânt, dar care a fost confirmată în vremea noastră printr-o riguroasă cercetare ştiinţifică. Descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, care datează din ultimele două secole dinainte de Hristos,43 spulberă orice îndoială cu privire la autenticitatea căr- ţilor Vechiului Testament, căci între manuscrisele de la Qumran se găsesc fragmente ale tuturor cărţilor aparţinând canonului biblic recunoscut la acea vreme, precum şi din cărţile necanonice. Se poate afirma cu certitudine că aceste manuscrise întăresc, în primul rând, încrederea în acurateţea cu care a fost transmis textul sfânt de-a lungul secolelor.44 Este demnă de amintit aici concluzia pe care o trage unul din primii cercetători ai manuscriselor de la Qumran, asupra valorii şi adevărului Sfintei Scripturi, aşa cum o confirmă descoperirea acestor manuscrise: „Tocmai acum putem să apreciem şi mai bine ceea ce Evanghelia a adus nou în lume. Poate că lucrul cel mai bun ce ne vine din sulurile de la Marea Moartă este faptul că, prin confruntare, acum apreciem Biblia noastră şi mai mult decât înainte“. Autenticitatea Noului Testament – În ce priveşte Noul Testament, trebuie spus că cercetările recente au infirmat curentul criticii raţionaliste şi al şcolii tubingiene, care consideră aceste cărţi drept operă pur omenească, apărută cel mai devreme în secolul II d.Hr., din cuprinsul cărora ar avea valoare doar preceptele morale.142 Astfel, pe temeiuri solide şi în urma unor analize ştiinţifice riguroase, s-a clădit concluzia că, la sfârşitul secolului I d.Hr., a fost încheiat canonul Noului Testament, canon normativ pentru toate comunităţile creştine.46 De altfel, tradiţia ortodoxă, potrivit căreia cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost scrise aproximativ între anii 43-98, este confirmată de cercetarea biblică contemporană, iar unele critici mai noi nu pot fi decât superficiale, rău intenţionate şi neîntemeiate ştiinţific. Faptul că cele patru Evanghelii sunt, după opinia cercetătorilor ortodocşi, lucrări elaborate de autori ale căror nume le poartă şi că Evanghelia după Matei a fost redactată între anii 43-44, iar nu după anul 80, cum presupune critica biblică apuseană, este confirmat în vremea noastră şi de descoperirea senzaţională a renumitului papirolog Castern Peter Thiede, profesor la universitatea din Paderborn, în Germania. Acesta reanalizează cele mai vechi fragmente de papirus cu texte din Evanghelia după Matei, care se aflau neglijate de mult timp la Magdalen College din Oxford, despre care se credea că provin de la sfârşitul secolului al Il-lea. În ianuarie 1995, profesorul Thiede a prezentat rezultatul cercetărilor sale în prestigioasa revistă germană „Zeitschrift fur papirologie“, ară- tând că cele trei fragmente de papirus datează din a doua jumătate a secolului I d.Hr. Cercetările au dus la concluzia că, de vreme ce acest codice, redactat în greceşte, a fost scris în jurul anilor 70, atunci originalul aramaic al Evangheliei după Matei va fi fost scris pe un sul încă mai vechi, aşa cum arată tradi- ţia Bisericii. Rezultă deci că Evangheliile, fiind redactate într-o perioadă foarte apropiată de evenimentele pe care le prezintă, se bucură de o veridicitate întărită de mulţimea martorilor aflaţi încă în viaţă. „Dar dacă Evanghelia a fost scrisă când erau încă în viaţă martori oculari, cine s-ar fi hazardat să povestească despre înmulţirea pâinilor şi a peştilor (sau alte negrăite minuni) când mii de persoane ar fi putut dezminţi? Mai mult, în aceste fragmente de papirus, conţinând părţi din capitolul XXVI al Evangheliei după Matei, apar abrevieri ale cuvintelor lisus (IS) şi Domnul (KE). Urmând obiceiul ebraic, numele lui Dumnezeu nu se scria în întregime. Aceasta înseamnă că pentru creştinii anilor 70, ca şi pentru cei dinainte, lisus era Dumnezeu“.48 Aşa cum am văzut deja, teoriile raţionaliste, care contestă caracterul istoric al faptelor relatate de Evanghelii cât şi autenticitatea acestora, au fost de mult înlăturate din sânul criticii ştiinţifice, care a restatornicit ceea ce ofensiva raţionalistă şi ateistă crezuse că distruge.49 Dar o puternică dovadă în sprijinul autenticităţii Sfintelor Evanghelii ne-o oferă şi faptul că scriitorii creş- tini din veacul al II-lea cunosc şi citează toate cele patru Evanghelii. Părinţii apostolici Papias şi Barnabas, Sfinţii Ignatie Teoforul şi Clement Romanul, scriitorul apologet Taţian precum şi „Colecţia Muratorii“, care datează din secolul al II-lea -fac dovada existenţei celor patru Evanghelii şi a autorilor lor, ca documentele cele mai valoroase şi mai credibile care vorbesc despre Mântuitorul lumii. Prin urmare, tăgăduirea istoricităţii lui Iisus Hristos şi a Evangheliilor apare drept cea mai bizară problemă din câte s-au pus vreodată în istorie. „Un creştinism fără Iisus Hristos ar fi fost cea mai mare şi mai inexplicabilă minune a lumii, iar evangheliştii care l-ar fi inventat, cei mai mari falsificatori sau cei mai geniali scriitori, sau cum zice Rousseau, aceşti evanghelişti ar fi tot atât de mari, dacă nu mai mari decât Însuşi dumnezeiescul Iisus“.51 În sens larg vorbind, se poate plasa adevărata origine a Evangheliilor în momentul Învierii lui Iisus, căci Învierea este temelia creştinismului. Cuvântul „Evanghelie“ înseamnă Vestea Bună a Învierii pe care o răspândeau cu bucurie ucenicii lui Iisus, cei care-L văzuseră mort şi acum Înviat. Căci dacă cei care-L văzuseră mort, n-ar fi avut, la câteva zile după aceea, convingerea că El este viu, istoria Nazarineanului ar fi căzut în uitare, iar Evangheliile n-ar fi văzut lumina zilei. „Atunci Iisus ar face parte dintre acei propovăduitori ai speranţei din care lumea a cunoscut mai mulţi, fără să le păstreze nici măcar amintirea… Fără Învierea lui Iisus n-ar exista nici Evangheliile, nici Biserica“.52 Din cele prezentate până aici reiese clar că mărturisirea scripturistică cu privire la Învierea lui Hristos se întemeiază pe documente de incontestabilă valoare, prin autenticitatea lor verificată şi prin unicitatea mesajului central, pe care îl anunţă prin Vechiul Testament şi pe care îl afirmă prin Noul Testament, mesajul Învierii. Mărturia Sfintei Scripturi cu privire la Înviere începe prin anunţul profetic făcut atât de prorocii Vechiului Testament, cât şi de către El Însuşi, celor care-L ascultau. În Vechiul Testament, profeţiile mesianice abundă în cartea Psalmilor, căci psalmii (precum 15, 21, 29, 30, 39, 48, 54, 68, 101, 103, 117) relatează despre suferinţe asemănătoare celor ale lui Hristos, dar şi despre o mântuire providenţială, asemeni Învierii Sale. Noul Testament face exegeza multora dintre aceşti psalmi, căci, pentru Apostoli „aceste texte sunt însoţite de un presentiment şi obsedate de o prezenţă: Dreptul care suferă şi pe care îl salvează Yahve este dublat de Hristos. El poartă aceste trăsături şi la El se referă psalmii“.53 Capitolul LIII din cartea lui Isaia, prezentând Patimile Mântuitorului care urmau să aibă loc abia după vreo şapte sute de ani, cuprinde de fapt o teologie profetică a mântuirii la care gândirea creştină din perioada primară reflecta fără încetare. Opera „Slujitorului lui Yahve“ nu se încheie în suferinţă; aceasta nu este decât o fază a activităţii Sale, căci planul lui Dumnezeu pentru umanitate este împlinit prin „Slujitorul“ preaslăvit prin Înviere. Dar această revenire la viaţă nu este o simplă reanimare, ci o ridicare la o viaţă mai bogată, căci expresia: „îşi va lungi viaţa“ (Isaia LIII, 10), oglindeşte aici „obişnuinţa mentală semitică pentru a afirma sensul unei vieţi eterne“.54 Prorociri despre Învierea Domnului Iisus Hristos în Vechiul Testament – Taina Învierii Domnului a fost descoperită patriarhilor, prorocilor şi drepţilor din Legea Veche şi celor mai înainte de Lege. De aceea vom arăta mai întâi mărturiile Sfintei Scripturi în această privinţă. Patriarhul Iacob, prorocind şi binecuvântând pe fiii săi, a arătat că din Iuda va răsări Domnul nostru Iisus Hristos şi că Lui se vor supune, zicând: „Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele“ (Facere XLXIX,10). Iov cel mult răbdător, prorocind despre răscumpărarea neamului omenesc prin Hristos Iisus şi despre învierea trupurilor în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, a zis: „Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea care se destramă. Şi afară din trupul meu, voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi putea vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine“ (Iov 19,25-27). Iar Sfântul Proroc şi împăratul David se veselea cu nădejdea Învierii Domnului şi că nu va fi lăsat în iad sufletul lui şi zicea: „Pentru aceasta, s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu se va sălăşlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea (Psalm 15,9-10; Faptele Ap. 2,26-27). Mărturii ale Învierii Domnului Noul Testament: Domnul Iisus Hristos – Iar în Noul Testament cel mai mare şi preasfânt şi adevărat vestitor al învierii morţilor a fost Însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. La cererea cărturarilor de a le da un semn, El a zis: „Neam viclean şi defrâ- nat cere semn, dar semn nu i se va da lui decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului, trei zile şi trei nopţi“ (Matei 12,39-40). Altă dată, Mântuitorul, vestind ucenicilor Săi Învierea Sa din morţi, le-a zis: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta, căci scris este: Bate-vor păstorul şi se vor risipi oile turmei. Dar după Învierea Mea, voi merge mai înainte de voi în Galileea“ (Matei 26,31-32). Altă dată, şi mai luminat a vestit despre Patima şi Învierea Sa din morţi, zicând ucenicilor Săi: „Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, dar după trei zile să învieze“ (Marcu 8,31). În alt loc, ne spune Sfânta Evanghelie despre Patima şi Învierea Domnului, zicând: „De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a treia zi să Învieze“ (Matei 16,21). Pe când străbăteau Galileia, Mântuitorul a zis iarăşi ucenicilor Săi: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor, Şi-L vor omorî, dar a treia zi va Învia. Şi ei s-au întristat foarte“ (Matei 17,22-23). La fel spune şi Sfântul evenghelist Luca: „Iată, ne suim la Ierusalim şi se vor împlini toate cele scrise prin proroci despre Fiul Omului. Căci va fi dat păgânilor şi va fi batjocorit şi va fi ocărât şi scuipat. Şi, după ce Îl vor biciui, Îl vor ucide; iar a treia zi va Învia“ (Luca 18,31-33). Sfinţii Apostoli – Pentru Sfinţii Apostoli, mai mult decât pentru exegeţii moderni, moartea şi Învierea lui Hristos erau anunţate de Vechiul Testament. Iar în Sfintele Evanghelii, cele două teme: apropierea venirii Împărăţiei cerurilor şi necesitatea morţii Sale merg împreună. Între ele se plasează un dat comun, care face joncţiunea lor, Învierea, într-o legătură a dublei Sale misiuni, de a introduce Împărăţia murind şi înviind pentru cei mulţi. Căci în viziunea lui Iisus, Învierea face parte din misiunea Sa alături de moarte, ea se înscrie în destinul mesianic.55 Pentru Sfinţii Apostoli, Învierea reprezintă centrul predicii lor, dar, aşa cum deja am arătat, ridicarea din morţi a lui Hristos era anunţată în Vechiul Testament, cu mult timp înainte. Cartea Faptele Apostolilor prezintă un grup de cuvântări ţinute de Sfântul Apostol Petru, puţin după Înviere, care au în centrul lor preocuparea de a asigura Învierii lui Hristos mărturia unei realităţi de netăgăduit (Faptele Ap. II, 24). Predica apostolică este deci un mesaj pascal, iar aceasta începe din ziua Cincizecimii, când S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt (Faptele Ap. II,1-4), Cel trimis în lume de Hristos, de la Tatăl (loan XV, 26).56 „În predica sa din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru porneşte tocmai de la psalmii lui David pentru a vorbi despre Învierea lui Hristos. La fel avea să procedeze şi Sfântul Apostol Pavel, prin interpretarea aceluiaşi Psalm XV, ca referindu-se în mod direct la Învierea Mântuitorului. Psalmistul, inspirat de Duhul Sfânt, spune despre Învierea Domnului: „Trupul meu va sălăşlui întru nădejde. Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea. Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura“ (Psalmul XV, 9-11). Profeţia aceasta, confirmată textual şi lămurită clar de către Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, nu se referă la regele David, care a murit şi a văzut stricăciunea, ci la Mântuitorul Hristos, care „n-a văzut putreziciunea“ (Faptele Ap. II, 25-32). În convorbirile cu Apostolii şi cu iudeii, Iisus a profeţit de mai multe ori că va pătimi, va fi răstignit şi va fi îngropat, „dar a treia zi va învia“ (Matei XVII, 22-23; Marcu VIII, 31; IX, 31; X, 34; Luca IX, 22). Pentru a se convinge că într-adevăr, Iisus este Mesia, cărturarii şi fariseii cer „semn“, iar El le arată „semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi“ (Matei XII, 39-40; XVI, 4; Luca XI, 29). După ce negustorii şi zarafii au fost scoşi din templu, iudeii I-au cerut iarăşi „semn“, cu ce drept făcea aşa ceva?, dar Iisus le-a răspuns tot cu referire la Învierea Sa, care îi va confirma dumnezeirea: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica… Iar El vorbea despre templul trupului Său. Deci, când S-a sculat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că aceasta o spusese şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care îl spusese Iisus“ (loan II, 18-22). O altă referire la Înviere face Mântuitorul şi prin parabola cu bobul de grâu, zicând ucenicilor: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă“ (loan XII, 24). Dar este interesant faptul că toate aceste semne profetice au avut un ecou mai puternic în sufletele adversarilor lui Iisus decât în sufletele ucenicilor Săi, căci, după Răstignire şi îngropare, ucenicii stăteau ascunşi, înspăimântaţi şi deprimaţi, în vreme ce mai marii iudeilor se temeau de Înviere57 şi luau toate măsurile pentru a preveni un fapt care îi neliniştea.58 În acest sens, ei se adresează lui Pilat zicând: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătă- cirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi“ (Matei XXVII, 62-64). La cererea acestora, Pilat le-a dat soldaţi de strajă la mormânt. Astfel, sinedriul iudaic a fost împăcat, piatra de pe mormânt sigilată, grădina lui Iosif păzită şi frauda înlăturată. Nu se putea înlătura, însă, şi minunea profeţită.

Învierea Domnului Iisus Hristos după Sfintele Evanghelii


Pret: 14.50 lei
In stoc

Pret: 15.00 12.29 lei (-18%)
In stoc
Ce e omul 2017

Pret: 20.00 lei
1 in stoc!

Pret: 5.00 3.22 lei (-35%)
In stoc
Alte carti din colectia RUGUL APRINS:
Alte carti din categoria CARTE SCOLARA:

Pret: 6.95 3.82 lei (-45%)
In stoc
Basme 2008

Pret: 6.95 3.50 lei (-49%)
In stoc

Pret: 3.00 lei
In stoc

Pret: 8.00 lei
Alte carti din categoria INFORMATICA:
Alte carti din categoria BACALAUREAT:
Alte carti din promotia Lichidari Mai 2019

Pret: 3.69 3.30 lei (-10%)
In stoc

Pret: 25.00 14.30 lei (-42%)
In stoc

Pret: 1.41 0.95 lei (-32%)
In stoc

Pret: 1.60 0.89 lei (-44%)
In stoc

Pret: 3.00 1.95 lei (-35%)
In stoc
Alte carti de la CARTEA ORTODOXA:

Pret: 15.00 13.50 lei (-10%)
1 in stoc!

Pret: 9.99 6.38 lei (-36%)
In stoc

Pret: 13.65 lei
In stoc
© 2019 LIBRARIE.NET SRL