Una dintre preocupările majore ale cercetătorilor în domeniul Teologiei Liturgice a fost, şi continuă să fie, orientată spre descoperirea originilor cultului divin şi a etapelor istorice ale dezvoltării lui, de la formele simple, întâlnite în veacul apostolic, până la cele descrise astăzi de cărţile de cult. “în demersul lor ştiinţific au fost preocupaţi, înainte de toate, să precizeze cadrele generale a ceea ce înseamnă cultul divin în înţelesul ortodox. Astfel, prin cult se înţelege «orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o parte, cinstirea sau respectul faţă de Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului lui Dumnezeu»”. Un aspect important este cel privitor la scopurile cultului divin public care, în viziunea Părintelui Profesor Ene Branişte, sunt trei, în ordinea importanţei lor: harismatic sau sfinţitor, latreutico-euharistic şi didactic. Această ordine individualizează Ortodoxia în contextul larg al marilor confesiuni creştine, având în vedere că Romano-Catolicismul accentuează în mod deosebit funcţia latreutică, în detrimentul celei sfinţitoare, în timp ce protestantismul este centrat excesiv pe scopul didactic al cultului divin.

Cu privire la cultul divin public ortodox atât manualele cât şi studiile de specialitate reflectă o preocupare deosebită a cercetătorilor în domeniu pentru a pune în lumină originile acestuia şi etapele principale de dezvoltare. Astfel, elementele esenţiale ale celei mai importante slujbe din ritualul ortodox, Sfânta Liturghie, sunt instituite de Mântuitorul însuşi, iar practicarea lor de către Apostoli şi apoi de către toate comunităţile creştine se întemeiază pe porunca divină (Luca 22, 19). în formele simple ale cultului divin din perioada apostolică se află în stare latentă întregul edificiu dezvoltat treptat prin experienţa şi împreună lucrarea clerului şi credincioşilor sub directa îndrumare şi purtare de grijă a autorităţii bisericeşti. Principalele etape în dezvoltarea, generalizarea şi uniformizarea formelor liturgice sunt: perioada apostolică, perioada persecuţiilor, perioada de la încetarea persecuţiilor şi până la iconoclasm, iconoclasmul şi perioada de după iconoclasm până în secolele XIV-XV.

După studiile şi manualele de pionerat asupra originii şi dezvoltării cultului divin, un aspect dezvoltat în mai multe studii de specialitate este cel privitor la relaţia dintre Sfânta Scriptură şi rugăciunea Bisericii. Aceasta este tratată din perspective diferite. Astfel, unele studii prezintă la modul general relaţia Scriptură-cult divin, altele abordează chestiuni punctuale referitoare la acelaşi raport, cum ar fi locul şi importanţa lecturilor biblice în Sfânta Liturghie^[1], altele fac precizări cu privire la prezenţa şi locul psalmilor în cadrul slujbelor ortodoxe, iar altele se referă la rugăciunea Tatăl nostru integrată cultului divin public ortodox.