Aflat la o vârstă cristică, poetul Alexandru-Ioan Cânda se „adună”, iată, într-o primă carte. Cumva paradoxal, acest gest selectiv-recuperator reţine texte doar dintr-o primă etapă (1999-2002), adăpostite grijuliu – bănuim – în închisoarea sertarului. E drept, riguros datate, developând – deocamdată nebulos – un tip de sensibilitate lirică, prin care junele poet dovedeşte că se caută cu înfrigurare. Vânt în oglinda cu nămol încheagă, totuşi, o viziune, vectorizată de lumina divină şi fiorul erotic. Singur într-o lume dezvrăjită, în aşteptare, Alexandru-Ioan Cânda, la acea vârstă lirică, încearcă a risipi bezna ameninţătoare. Şi se mărturiseşte: „să pot ajunge la Tine”. Din această magmă lirică extrage câte un vers norocos („Simt carnea cum pleacă din mine în humă”, de pildă) şi desfăşoară, într-un decor bacovian (funebru, se înţelege, populat cu leşuri, umbre, ploi otrăvite, somn de plumb etc.), o iubire mută, cu vise, zei şi piroane, peste care pluteşte îngerul negru al morţii. Dar poeţii, suntem avertizaţi, „aruncă cu lumini”, evadând din trupul-„temniţă de lut cleios”. Câte un Psalm vine să vindece abisurile sufletului amuţit ale omului-zid, aşteptând Trimisul: „Poate că Te-am ştiut / Şi-acum Te-am uitat”. Risipind, astfel, tristeţea, memorabil definită ca poezie a omului singur.
Fără a fi gesticulantă, fără a iubi temperanţa, deseori chiar neglijent-şocantă, poezia primului Alexandru-Ioan Cânda promite limpeziri. Nu cunoaştem laboratorul poetului, dar textele de faţă, dincolo de orice suspiciune avocaţială, legitimează o interesantă voce lirică.