Urme de gand

Dacă în primul volum publicat au fost cuprinse poezii ce abordează atât teme teologico-filosofice, cât şi de dragoste, în Urme de gând selecţia de poezii urmăreşte cu precădere zbuciumul sufletului în căutarea de Dumnezeu şi de sens existenţial.
Dincolo de această trudă a fiinţei de a răzbate la sens, poetul rămâne fatalist prins între întrebări şi deznădejde – între strigăt şi muţenie. După un timp, strigătul devine şi el o muţenie – o muţenie a însingurării. Dar nu mai e o tăcere venită din zbuciumul disperării, ci o muţenie sisifică ce vine dintr-o conştiinţă a sinelui şi a realităţii şi care îşi asumă absurdul ineluctabil al singurătăţii.
Chiar dacă poeziile prezintă o ratare a găsirii lui Dumnezeu şi a transcenderii la sens, se atinge totuşi, prin muţenie, o oarecum liniştitoare armonie ontologică: Dumnezeu tace – tace şi poetul. Dacă între credincios şi Dumnezeu e o continuă comunicare prin rugăciune‑revelare, între poet şi Dumnezeu se realizează o legătură prin nerostire – printr-o blândă şi placidă tăcere a acceptării.
Uniţi prin muţenie, Dumnezeu şi omul nu se mai caută; sunt doar doi călători obosiţi de drum care împart aceeaşi bancă a odihnei, fără să îşi vorbească. Istoviţi, fiecare doar îşi bănuie vecinul. Nu mai e nevoie de simţuri pentru a certifica o prezenţă; cu ochii închişi, amândoi savurează adierea răcoroasă a vântului de seară şi ascultă ciripitul netulburat de gânduri al păsărilor.