Relaţiile anglo-române după 1920 au avut ca principal obiectiv problemele economice, financiare şi comerciale. In acea perioadă, România prezintă contraste izbitoare între subdezvoltarea înrădăcinată puternic şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării. „Eminamente agricolă” înainte de război, România interbelică devine „o ţară prezentând categoric aspectele economiei mixte: agricole şi industriale”. In această perioadă, industria s-a dezvoltat şi a devenit din ce în ce mai capabilă să satisfacă nevoile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi bunuri semiprelucrate au crescut într-un ritm mai rapid decât cele de articolele finite. In primul deceniu de după desăvârşirea unităţii statele „România reuşise să-şi sporească producţia industrială cu 50% [...]. In dezvoltarea aceasta rapidă se dovedea un ritm de desfăşurare similar celuia în care se dezvoltau industriile cehoslovace şi poloneze”. Chiar şi agricultura a dat semne de schimbare: în mod tradiţional ea se baza pe producţia de cereale, iar acum s-a înregistrat o uşoară deplasare spre cultivarea legumelor şi plantelor industriale. Totodată, este de subliniat că, în toate ramurile economiei, statul şi-a asumat un rol conducător din ce în ce mai accentuat – deşi respecta proprietatea privată şi garanta capitalul privat, fie intern fie extern – cu scopul de a planifica şi controla asupra a ceea ce a ajuns să fie numită „economia naţională”.