„Prin trimiterile la un lung şir de întâmplări şi personaje istorice menite să ofere pilde concrete ale regulilor unei raţiuni de stat eficiente, lectura lui Machiavelli se înfăţişează drept etapă obligatorie a culturii politice a Contrareformei italiene. Giovanni Botero a preluat părerile scriitorilor antici din care se inspirase Machiavelli în construirea ideilor sale, de la Vegetius la Dionisie din Halicarnas, şi a căutat să elaboreze pe această bază o «ştiinţă a menţinerii» puterii statului astfel încât să poată face faţă ameninţărilor revoluţiilor religioase ale vremii. Moştenirea gândirii politice florentine de la începutul secolului al XVI-lea a fost astfel preluată şi adaptată la cerinţele unor vremuri foarte diferite. Iar de aici Botero a extras reţeta fundamentală care se află în centrul operei sale: aceea a serviciilor speciale pe care Biserica le putea aduce puterii politice.
Realist, fără a se lăsa cuprins de spiritul utopic care avea să vorbească prin gura lui Tommaso Campanella, Botero propune o etică a statului creştin care îi permitea puterii suverane să înalţe o barieră de mister şi tăcere în numele prudenţei – virtutea fundamentală a epocii.“ (Adriano PROSPERI)